Europa caută un nou orizont, după 20 de ani de la Tratatul de la Maastricht – Focus

Adaugă-ne ca sursă preferată

În lunga istorie a construcţiei europene, acest tratat care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 constituie un jalon major, şi anume al creării monedei unice, un simbol puternic şi un salt calitativ în privinţa integrării.

Tratatul rămâne celebru prin faimosul criteriu în domeniul deficitelor publice şi datoriei. Limite pe care statele s-au grăbit să nu le respecte, cu Franţa şi Germania în frunte, la mijlocul anilor 2000.

Oameni politici şi experţi sunt de acord, în prezent, să recunoască faptul că uniunea monetară era prost concepută, odată ce nu era însoţită de vreo uniune bugetară şi cu atât mai puţin economică.

„Nu exista nicio voinţă” din partea statelor, subliniază Daniel Gros, directorul Center for European Political Studies. Amintind zicala potrivit căreia generalii se pregătesc întodeauna pentru războiul precedent, el notează că liderii acelei vremi s-au concentrat asupra luptei împotriva inflaţiei şi deficitelor, fără să anticipeze vreo problemă cu băncile. Astfel, Tratatul de la Maastricht nu a pregătit Europa pentru „provocări majore la adresa stabilităţii sistemului financiar”.

Numeroşi experţi considerau deja, în urmă cu 20 de ani, drept o „nebunie” să construieşti o uniune monetară fără o uniune bancară, economică şi politică, subliniază Nicolas Véron, un cercetător la Institutul Bruegel.

Lucrurile au funcţionat până la izbucnirea crizei bancare, care s-a transformat rapid în criza datoriei şi a euro, după care s-a abătut asupra restului economiei.

În faţa acestei crize existenţiale, europenii au găsit răspunsuri „precipitate”, constată Jean-Dominique Giuliani, preşedintele Fundaţiei Schuman. După ce au injectat miliarde de euro pentru a colmata breşele şi a salva sistemul, UE a deschis o serie de şantiere, într-o încercare de a evita o nouă criză, şi anume consolidarea disciplinei bugetare şi lansarea unei uniuni bancare.

– Europa puternică

În pofida deficienţelor de concepţie, prin Tratatul de la Maastricht a fost „ultima dată când s-a stabilit un obiectiv important”, apreciază Giuliani. „De atunci nu mai există nimic” în acest sens.

UE s-a construit întotdeauna prin salturi, dar şi-a dat scopuri ambiţioane. După al Doilea Război Mondial a fost pace în urma a două conflicte devastatoare, apoi a venit sfârşitul frontierelor pentru mărfuri şi cetăţeni în cadrul Pieţei Unice şi, în fine, moneda unică.

În logica unui spaţiu democratic şi prosper, UE a constituit totodată o forţă de atracţie, care s-a tradus prin extinderi succesive, ultimele la mijlocul anilor 2000, către foste ţări comuniste.

Însă odată cu criza şi intensificarea eurofobiei, liderii europeni joacă tot mai mult cartea prudenţei, chiar a replierii asupra egoismelor naţionale.

Fostul preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, aflat la originea euro cu Sistemul Monetar European, regretă amar faptul că Europa „nu mai are obiective” şi îi propune unul, şi anume „construirea în Europa a unei puteri economice comparabile” celor ale Statelor Unite şi Chinei.

UE este necesar să se doteze cu mijloacele de a rămâne „una dintre primele trei mari puteri mondiale” la orizontul lui 2050, este de părere Giuliani. O ambiţie însoţită de o foaie de parcurs şi un calendar precis, spune el, invocând o armonizare economică, mai ales în domeniul fiscal, dar şi socială.

Apărându-şi coerenţa acţiunii la conducerea Consiliului European, Herman Van Rompuy oferă asigurări că o Europă puternică poate exista doar pe baza unei „economii puternice”, cu „mai multă convergenţă economică în zona euro”. Este necesar ca „modelul social (european) să poată să fie durabil”, adaugă el.

Însă, în măsura în care integrarea se apropie de „centrul suveranităţii”, Véron insistă asupra problemei legitimităţii democratice, al cărei „deficit” a contribuit la subminarea încrederii cetăţenilor. După modelul lui Jean-Claude Trichet, fostul preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE), mulţi sunt convinşi că acest lucru implică cel puţin o „consolidare a puterilor Parlamentului European (PE)”, ales prin sufragiu universal direct. Deci, un nou tratat.