„Paradoxul” petrolului din România – Avem o infrastructură mare, dar cu stocuri strategice externalizate (Chisăliţă)

„La aproape două săptămâni de la debutul, probabil a celei mai mari crize mondiale a petrolului, din cauza unei „scăpări” a unui document, aflăm că stocurile strategice de produse petroliere de fapt există, dar nu sunt în ţară, dar de fapt sunt pe hârtie, dar de fapt acum intenţionăm să controlăm dacă ele există. Nu ştim exact de stocuri, dar vrem să declarăm stare de urgenţă petrolieră, să folosim stocurile! Dar de fapt dacă nu sunt probleme de cantităţi, atunci de ce să declarăm starea de urgenţă? Un element care a generat confuzie în dezbaterea publică este ideea că ar fi necesară declararea unei stări de urgenţă în domeniul petrolier pentru a plafona preţul motorinei sau a reduce accizele. Din punct de vedere juridic, această afirmaţie este incorectă (…) România nu pare lipsită de stocuri strategice; problema este că modelul actual permite o vulnerabilitate structurală semnificativă, deoarece o parte mare a acestor stocuri se află în afara ţării, iar eficienţa lor reală într-o criză dură depinde de accesibilitate, transport, autorizări şi coordonare instituţională”, a subliniat Chisăliţă, într-un comunicat de presă.

În viziunea specialistului, plafonarea preţurilor sau reducerea accizelor nu necesită stare de urgenţă, întrucât în dreptul românesc, statul poate interveni asupra preţurilor prin instrumente legislative obişnuite, scrie Agerpres.

Potrivit sursei citate, astfel de instrumente sunt: ordonanţă de urgenţă a Guvernului, lege adoptată de Parlament sau reglementări temporare privind marjele comerciale sau scheme de compensare.

„Aceste mecanisme sunt instrumente obişnuite de politică economică şi nu presupun activarea unui regim juridic excepţional. Un exemplu concret există chiar în România, în 2022, când statul a introdus reducerea de 50 de bani pe litru la carburanţi, fără declararea unei stări de urgenţă energetice sau petroliere. Prin urmare, plafonarea sau compensarea preţurilor poate fi realizată în mod normal prin decizie guvernamentală sau lege. Declararea unei situaţii de urgenţă în domeniul petrolier are un scop complet diferit. Ea este utilizată în general atunci când există: lipsă fizică de combustibil, blocarea importurilor sau a transportului către România, prăbuşirea aprovizionării României, necesitatea raţionalizării consumului în România, utilizarea controlată a stocurilor strategice, controlul distribuţiei şi prioritizarea sectoarelor critice (armată, servicii publice, transport). Prin urmare, starea de urgenţă este un instrument de gestionare a unei crize reale de aprovizionare, nu un mecanism pentru reglarea preţurilor”, consideră Dumitru Chisăliţă.

Şeful AEI crede, totodată, că problema principală nu este că România nu are stocuri, ci credibilitatea autorităţilor.

„Cu alte cuvinte, problema principală nu este neapărat că România nu are stocuri, ci adevărul şi credibilitatea autorităţilor; dacă aceste stocuri sunt suficient de accesibile, controlabile şi mobilizabile în timp util într-o criză severă. Legea română şi dreptul UE cer exact asta, nu doar existenţă contabilă, ci şi „accesibilitate fizică” (…) Declaraţiile publice de la începutul lunii martie 2026 arată că România are peste 2 milioane de tone de combustibil în stocurile strategice şi că aproximativ 56,86% dintre ele se află pe teritoriul României, restul în alte state membre UE. Locaţiile exacte nu se cunosc, invocându-se că nu sunt făcute publice din motive de securitate energetică (dar ar fi trebui să fie cunoscute de instituţii). La două săptămâni de la debutul războiului şi în urma unei analize a AEI s-au dispus verificări”, apreciază expertul.

Analiza asociaţiei de profil relevă faptul că stocurile în România sunt în jur de 1,15 – 1,16 milioane tone echivalent petrol, iar cele din afara ţării, de 0,87 – 0,88 milioane tone echivalent petrol.

„Întrebarea e legitimă: de ce un stat cu infrastructură petrolieră importantă acceptă să ţină aproape jumătate din stocurile strategice în afara ţării? Depozitarea în afara ţării poate fi mai ieftină sau mai uşor disponibilă contractual decât folosirea capacităţilor interne. Sistemul UE a fost gândit pentru piaţă integrată şi solidaritate, nu pentru autarhie energetică naţională. Directiva permite mobilitatea stocurilor în spaţiul UE. Faptul că România are rafinării, terminale şi reţea nu înseamnă automat că are, la cost rezonabil şi imediat disponibilă, suficientă capacitate de stocare strategică separată, plus toate condiţiile logistice şi financiare. Politică publică orientată spre conformare minimă, nu rezilienţă maximă. Aici este, probabil, miezul criticii. Statul poate fi perfect conform cu minimumul legal şi totuşi suboptim din perspectiva securităţii naţionale. Există o metodă ca sub formă de ticketing să se evite plata de taxe şi impozite în România şi astfel să se dezvolte o inginerie financiară”, afirmă Chisăliţă.

Acesta a adăugat că legea, în forma actuală, desemnează Administraţia Naţională a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale ca entitate centrală de stocare din România, în numele statului român. Ea are rolul de a achiziţiona, constitui, menţine şi vinde stocuri petroliere pentru situaţii speciale.

„Legea spune explicit că nicio delegare nu modifică obligaţia statului român de a constitui stocuri la nivelul minim. Deci responsabilitatea ultimă de sistem este a statului român, nu doar a firmelor private. Legea sugerează clar că proprietatea poate aparţine titularului obligaţiei sau titularului delegat. Asta confirmă că, juridic, stocurile nu sunt automat „ale statului” doar pentru că sunt strategice. În multe cazuri ele sunt bunuri ale operatorilor economici sau ale entităţii care le ţine în contul titularului obligaţiei. Prin urmare, chiar dacă sistemul serveşte securitatea naţională, el este în mare parte construit pe proprietate privată sau mixtă, sub obligaţie legală publică”, se precizează în comunicat.

Conform AEI, declaraţiile că „există peste 2 milioane tone” urmate de ideea „că trebuie făcute verificări” alimentează percepţia că statul nu are control operaţional suficient de convingător, iar sistemul pare construit să respecte standardul legal minim, nu să maximizeze autonomia energetică naţională.