Cod roşu în România – Şocuri de lichiditate din cauza blocajelor plăţilor, val de insolvenţe pentru companii mari, iar efectele se răspândesc în toată economia (analiză Sierra Quadrant)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Blocaj financiar în România – Potrivit experţilor, această evoluţie vine pe fondul unei corecţii macroeconomice care a început să îşi arate efectele încă din a doua jumătate a anului trecut, iar trimestrul al II-lea din acest an va da dimensiunea reală a crizei din România, scrie Agerpres.

„Numărul de companii care au intrat în incapacitate de plată în primele trei luni ale acestui an reflectă o presiune acumulată din cauza costurilor ridicate cu finanţarea şi a contracţiei consumului pe anumite segmente cheie. Domenii tradiţional vulnerabile, precum construcţiile, comerţul cu amănuntul şi transporturile, continuă să domine topul procedurilor deschise la tribunalele comerciale. Cel mai grav este faptul că presiunea economică a ajuns la companii mari – firme cu sute de angajaţi, zeci de milioane de euro în business şi ecosisteme extinse de furnizori şi creditori”, se arată în analiză.

Privind pe ansamblu, datele de la Registrul Comerţului şi Institutul Naţional de Statistică arată că 66 de companii de impact, cu active de peste 1 milion de euro, au intrat în insolvenţă în T1 2026, faţă de 25 în T1 2025.

„Asistăm la o adâncire a problemelor economice pe lanţurile de business, cu impact puternic în zone precum comerţul, energie, industrie şi servicii. Sunt tot mai multe firme cu sute de angajaţi care, pe fondul problemelor economice, ajung să apeleze la soluţiile de salvare oferite de mecanismele insolvenţei”, afirmă Ovidiu Neacşu, practician în insolvenţă cu aproape 30 de ani de experienţă şi partener coordonator Sierra Quadrant.

Conform analizei, fenomenul s-a amplificat începând din luna martie, dovadă că din totalul celor 1.829 de insolvenţe înregistrate în primul trimestru 738 (40%) au fost deschise în a treia lună din an.

„Dincolo de situaţia din comerţ, din industrie şi servicii, o amplă deteriorare a climatului investiţional se remarcă în agricultură, unde rata insolvenţelor aproape s-a dublat într-un singur an. Explicaţia este o suprapunere dureroasă de factori: efectele climatice severe din 2024, costurile ridicate de finanţare şi perturbările persistente din lanţurile globale de aprovizionare”, spun specialiştii.

Ovidiu Neacşu explică faptul că fermele şi companiile agricole româneşti s-au confruntat simultan cu recolte compromise, credite scumpite şi contracte de export instabile. Multe dintre ele au supravieţuit unui an dezastruos, aşteptând ca 2026 să fie mai bun.

„Din păcate, nu se anunţă vremuri prea bune”, atenţionează acesta.

Pe lista insolvenţelor din 2026 se află foarte multe companii industriale. De la sectorul agroalimentar la construcţii metalice şi prelucrarea lemnului, sunt tot mai multe companii care se confruntă cu costuri ridicate de producţie, cerere externă în scădere, condiţii de finanţare mai stricte şi volatilitate în lanţurile internaţionale de aprovizionare. În paralel, încetinirea economiei germane – principalul partener comercial al României – afectează direct companiile locale integrate în lanţurile industriale europene.

Analiştii de la Sierra Quadrant susţin că există o cauză profundă ce leagă toate aceste insolvenţe şi face situaţia din 2026 diferită de valurile anterioare, nefiind vorba doar de companii cu probleme structurale, ci de un blocaj de plată care s-a rostogolit ani la rând prin economie şi a ajuns acum la nivelul actorilor care susţineau funcţionarea ei, scrie Agerpres.

„Blocajul financiar devine cea mai mare problemă pe lanţurile economice. Plăţile se fac din ce în ce mai greu, iar întârzierile de plată se transferă din mediul de business până în cel de finanţare. Efectele sunt inerente. Proiectele de tip credit furnizor sunt tot mai limitate, iar infuziile de lichiditate din pieţe devin tot mai reduse”, afirmă Neacşu.

Situaţia este cu atât mai gravă cu cât creditul comercial, principala metodă de finanţare în economia românească, este de peste trei ori mai mare decât creditul bancar.

„Efectele blocajelor din acest sistem se răspândesc rapid către tot lanţul economic”, adaugă expertul.

Semnalele din piaţă nu sunt liniştitoare pentru lunile următoare. Concentrarea insolvenţelor în luna martie sugerează o accelerare a presiunii care se va resimţi şi în T2 2026. Prognozele din piaţă indică o posibilă revenire abia de anul viitor.

Până atunci, testul real pentru sistemul bancar se mută în trimestrul al doilea: câte dintre companiile aflate acum în dificultate primesc aprobarea pentru concordat preventiv şi câte intră în faliment operaţional. Răspunsul va depinde, în parte semnificativă, de modul în care băncile – cel mai adesea principalii creditori – aleg să gestioneze expunerea.

„Adevărata maturitate a creditorului financiar nu se vede în viteza cu care închide o expunere, ci în luciditatea cu care recunoaşte momentul în care graba de a recupera riscă să reducă tocmai şansa recuperării. Este o lecţie veche. Datele din 2026 o fac din nou urgentă”, indică analiza.

Sistemul bancar românesc se confruntă cu o dilemă strategică majoră în gestionarea creditelor corporative aflate în dificultate. O analiză profundă a comportamentului instituţiilor de credit arată că apetitul crescut pentru executări silite imediate blochează şansele de redresare ale companiilor.

Această abordare rigidă tinde să diminueze considerabil valoarea activelor care pot fi efectiv recuperate, atrag atenţia specialiştii.

Presiunea exercitată de reglementările europene privind provizioanele forţează adesea băncile să aleagă calea celei mai rapide lichidări. Totuşi, realitatea economică din teren demonstrează că o restructurare preventivă oferă randamente financiare net superioare pe termen lung.

La nivel naţional, în prezent sunt în derulare 354 de proceduri de concordat preventiv, conform datelor ONRC. Problema rămâne, totuşi, una de timing, arată analiza Sierra Quadrant.

„Eficienţa concordatului este limitată de accesarea lui tardivă. Multe companii ajung la concordat prea târziu, când activele s-au erodat deja, când cheia valorii – oamenii, contractele, licenţele – au început să se evapore. Iar unul dintre factorii care amână această decizie este tocmai presiunea bancară timpurie, care reduce spaţiul de manevră al debitorului şi îl împinge spre soluţii reactive, nu proactive”, susţine Neacşu.

Expertul trasează o distincţie esenţială pe care practica bancară o ignoră adesea. Există companii care nu mai au nici piaţă, nici model de business viabil. Ele trebuie lichidate. Prelungirea artificială a procedurii nu ajută pe nimeni.

Însă, există o altă categorie – companii care păstrează produse vandabile, contracte, oameni, know-how şi capacitate de funcţionare, dar se sufocă într-o criză de lichiditate sau sub datorii acumulate cu scadenţe prost structurate. Graba spre lichidare poate transforma o valoare funcţională într-una fragmentată, fiindcă o companie care funcţionează valorează adesea mai mult decât suma activelor sale vândute bucată cu bucată.

„Raţionamentul este simplu: o creanţă are o valoare contabilă, o garanţie are o valoare estimată, dar valoarea efectiv recuperabilă este cu totul altceva. Ea depinde de piaţă, de cumpărători, de momentul vânzării, de starea juridică a activului, de costurile de conservare şi de funcţionalitatea economică a companiei. Activele unei companii aflate în dificultate nu rămân neutre. Utilajele nefolosite se depreciază, stocurile devin greu vandabile, autorizaţiile expiră, contractele comerciale se pierd. Oamenii-cheie pleacă, clienţii îşi caută furnizori mai stabili, litigiile blochează tranzacţii, iar costurile de pază, conservare, întreţinere sau mediu curg mai departe, indiferent de ce se întâmplă în dosar. Concluzia este una incomodă: creditorul poate câştiga procedural şi pierde economic în acelaşi timp. Poate bloca un plan de reorganizare, poate forţa vânzarea unor active – şi totuşi, la final, suma recuperată să fie mai mică decât ar fi fost într-un scenariu controlat”, a precizat Neacşu, într-o analiză pe blogul său.

Analiza Sierra Quadrant face diferenţa între o companie moartă şi una sufocată, iar datele din T1 2026 sugerează că, dintre cele 19 companii mari intrate în insolvenţă, cel puţin o parte se încadrează în această a doua categorie. Opt dintre ele activează în industrie alimentară, prelucrare a lemnului şi construcţii metalice – sectoare cu active tangibile, pieţe funcţionale şi personal calificat, nu sunt schelete corporative.

În acest context, se impune reformularea întrebării fundamentale. Banca nu ar trebui să se întrebe dacă debitorul mai merită o şansă, ci dacă recuperează mai mult prin lichidare sau printr-o restructurare controlată.

„Această schimbare de perspectivă contează enorm, pentru că în insolvenţă răbdarea nu este o virtute morală. Este o decizie economică raţională. Duritatea nu este întotdeauna un semn de profesionalism. Uneori este doar un reflex care simplifică excesiv o realitate complicată”, spune Neacşu.

La o privire retrospectivă asupra ultimilor zece ani, piaţa insolvenţelor din România a parcurs un ciclu economic complet. Perioada 2016 – 2019 a fost marcată de o stabilizare şi o scădere treptată a numărului de dosare noi. Acest trend a fost rezultatul direct al maturizării cadrului legislativ şi al unei lichidităţi crescute în piaţă.

Ulterior, anii de criză pandemică şi post-pandemică au fost caracterizaţi prin măsuri de sprijin guvernamental care au amânat artificial declanşarea stărilor de default. Efectele acelei perioade de stimulare monetară şi fiscală se resimt din plin acum. Practic, după primul trimestru din 2026, asistăm la o revenire la realitatea economică brută, unde companiile decapitalizate nu mai pot supravieţui fără restructurări operaţionale severe, atrag atenţia analiştii Sierra Quadrant.

Compania este una dintre cele mai importante firme specializate în lucrări de administrare şi lichidare complexe, cu un ridicat grad de dificultate.