Pleacă Dacia din România? Între presiunea corporativă și riscul economic real în România – opinie Dumitru Chisăliţă (AEI)

Adaugă-ne ca sursă preferată

Declarațiile reprezentanților Dacia–Renault trebuie privite și din această perspectivă. Ele nu reprezintă automat o decizie de retragere, dar nici nu pot fi ignorate. Greșeala statului ar fi fie să intre în panică și să ofere orice i se solicită, fie să considere că Dacia nu poate pleca niciodată. Răspunsul corect este o analiză proprie, independentă și pragmatică: cât este presiune mediatică, cât este nemulțumire economică reală, cât de posibilă este relocarea și care ar fi consecințele pentru România.

Tocmai din acest motiv, Asociația Energia Inteligentă a realizat o analiză asupra eventualei plecări a Dacia din România – PLEACĂ DACIA DIN ROMÂNIA?

Impactul asupra României și românilor (https://asociatiaenergiainteligenta.ro/pleaca-dacia-din-romania-impactul-asupra-romaniei-si-romanilor/ ). Concluzia principală este echilibrată: Dacia nu este pe punctul de a închide uzina de la Mioveni, dar România poate pierde treptat volume de producție, versiuni ale unor modele și, mai ales, alocarea viitoarei generații Duster. Acesta este pericolul adevărat.

Cât este amenințare și cât este realitate?

În prezent nu există un anunț oficial privind închiderea uzinei de la Mioveni. Actuala generație Duster a fost lansată industrial la sfârșitul anului 2023, iar Bigster este produs exclusiv la Mioveni din 2025. Investițiile realizate, echipamentele existente, furnizorii locali și succesul comercial al modelelor fac improbabilă o retragere imediată.

Prin urmare, formula „Dacia pleacă din România” este, pe termen scurt, mai ales un instrument de presiune. Dar această concluzie nu trebuie confundată cu inexistența riscului. O companie auto nu pleacă neapărat printr-un anunț spectaculos și prin închiderea bruscă a porților. Retragerea poate începe cu reducerea unui schimb, scăderea comenzilor către furnizori, mutarea unor versiuni în altă țară, diminuarea investițiilor, transferarea activităților de inginerie și, în final, nealocarea modelului care trebuie să înlocuiască actualul Duster.

Astfel, întrebarea importantă nu este dacă Dacia pleacă mâine, ci dacă următorul Duster, următoarea platformă și viitoarele tehnologii vor mai fi produse în România.

Citeşte şi

Analiza AEI estimează o probabilitate de aproximativ 55% pentru scenariul în care actuala generație rămâne, iar succesorul este produs cel puțin parțial în România. Scenariul negativ, cu împărțirea producției sau mutarea succesorului, are o probabilitate analitică de aproximativ 35%, iar o retragere accelerată până în 2028–2029 este estimată la circa 10%. Aceste valori nu sunt prognoze Renault, ci evaluări orientative ale riscului.

Problemele invocate sunt reale?

O parte dintre argumentele Dacia reflectă probleme economice reale și ele se aplică întregii economii. Mioveni se confruntă cu creșterea costului muncii, energie mai scumpă, fiscalitate schimbătoare, infrastructură incompletă și o percepție tot mai ridicată de risc economic. România se află și la ultima treaptă a categoriei recomandate investițiilor, ceea ce poate afecta costul finanțării și încrederea investitorilor.

Comparativ cu uzina Renault de la Bursa, Turcia, Mioveni ar avea un dezavantaj brut estimat la 318–378 de euro pentru fiecare automobil, rezultat în principal din diferențele privind costul muncii și electricitatea. Gazele și motorina au o contribuție mult mai redusă. Pentru o mașină livrată în Germania, proximitatea României față de piața europeană reduce diferența netă la aproximativ 200–250 de euro pe automobil.

Aceste valori sunt estimări standardizate, nu costuri confidențiale ale Renault. Ele arată însă că problema există, fără ca ea să fie suficientă, singură, pentru a justifica plecarea. România păstrează avantaje importante: apartenența la piața unică europeană, proximitatea față de clienți, o rețea matură de furnizori, personal calificat, productivitate, capacități de inginerie și investiții deja amortizate parțial.

Așadar, reprezentanții Dacia nu inventează toate problemele, dar le folosesc firesc pentru a întări poziția companiei în negocierea cu statul. Guvernul trebuie să verifice fiecare afirmație, nu să negocieze pe baza declarațiilor publice.

Când s-ar putea lua decizia?

Perioada critică este 2027–2029. Atunci pot fi luate deciziile privind viitoarea platformă, furnizorii și uzina care va produce succesorul actualului Duster. Închiderea fizică ar putea veni abia în 2030–2031, dar decizia industrială ar fi luată cu doi sau trei ani mai devreme.

Semnalele care trebuie urmărite sunt clare:

• reducerea investițiilor la Mioveni;
• scăderea volumelor și eliminarea unor schimburi;
• transferarea matrițelor sau versiunilor către Bursa;
• nominalizarea furnizorilor turci pentru viitoarea generație;
• reducerea activităților de cercetare și inginerie din România;
• absența unui nou model după Bigster;
• orientarea investițiilor în electrificare exclusiv către alte uzine.

Dacă asemenea semnale se acumulează, amenințarea încetează să mai fie doar una de negociere și devine o strategie de retragere graduală.

Cât ar suferi România?

Într-un scenariu de retragere completă, România ar putea pierde anual aproximativ 5–5,5 miliarde de euro din exporturile brute, iar balanța comercială s-ar putea deteriora cu 2,5–3,5 miliarde de euro. Pierderea de valoare adăugată și PIB, directă și indirectă, este estimată la 2,5–4 miliarde de euro anual. Între 55.000 și 90.000 de locuri de muncă ar deveni vulnerabile, incluzând angajații uzinei, furnizorii, transportatorii și serviciile dependente de industria auto.

O retragere până în 2029 ar fi un șoc abrupt. Furnizorii ar avea puțin timp pentru diversificare, mii de salariați ar intra simultan pe piața muncii, iar Argeșul ar risca o recesiune regională severă. Între 2029 și 2035, pierderea cumulată de PIB ar putea ajunge la 17–28 de miliarde de euro.

O retragere în 2031 nu ar fi mai puțin gravă în final, dar ar oferi României doi ani suplimentari pentru atragerea altor investiții, recalificarea angajaților și reconversia furnizorilor. Această perioadă are valoare numai dacă este folosită înainte de anunțarea închiderii.

Cât ar suferii români?

Pentru o familie din Mioveni în care unul dintre membri lucrează la Dacia sau la un furnizor, plecarea companiei ar putea însemna pierderea imediată a principalului venit, estimată la 70.000–100.000 de lei anual, dificultăți la plata ratelor și facturilor, reducerea drastică a consumului și, posibil, nevoia de a pleca din localitate pentru găsirea unui nou loc de muncă. Valoarea locuințelor ar putea scădea, micile afaceri locale ar pierde clienți, iar serviciile publice s-ar deteriora din cauza diminuării veniturilor locale.

Pentru o familie din Vaslui în care nimeni nu lucrează în industria auto, efectul nu ar fi imediat și spectaculos, dar s-ar resimți prin deprecierea leului, creșterea prețurilor și a dobânzilor, taxe mai mari, investiții publice amânate și servicii publice mai slabe. Într-un scenariu economic nefavorabil, costul indirect ar putea ajunge la aproximativ 800–2.500 de lei pe an pentru o asemenea familie.

Cu alte cuvinte, la Mioveni plecarea Dacia ar putea deveni o dramă personală și regională, în timp ce la Vaslui ar apărea ca o pierdere mai puțin vizibilă, dar plătită treptat prin scumpirea vieții și reducerea resurselor statului.

Ce trebuie să facă statul?

România nu trebuie să răspundă prin subvenții nelimitate și nici printr-o atitudine ostilă față de companie. Guvernul trebuie să solicite un dialog confidențial și documentat cu Renault privind alocările industriale pentru perioada 2027–2031 și să realizeze un audit independent Mioveni–Bursa privind energia, munca, taxele, logistica și productivitatea.

Problemele reale trebuie rezolvate prin:

• predictibilitate fiscală și perioade rezonabile de tranziție;
• contracte de energie competitive pe termen lung;
• finalizarea infrastructurii rutiere și feroviare;
• sprijin condiționat de investiții, volume și locuri de muncă;
• păstrarea centrului de inginerie în România;
• dezvoltarea producției de baterii, componente hibride și electronică de putere;
• diversificarea furnizorilor dependenți excesiv de Dacia;
• pregătirea unui plan de reconversie pentru Argeș.

Concluzia AEI este directă: Dacia nu pleacă mâine, dar nici nu este condamnată să rămână pentru totdeauna. Amenințarea conține negociere corporativă, însă în spatele acesteia există probleme reale de competitivitate. Statul trebuie să separe presiunea mediatică de riscul industrial, să corecteze vulnerabilitățile justificate și să refuze privilegiile fără contraprestații.

România nu trebuie să plătească oricât pentru păstrarea Dacia. Trebuie să creeze condițiile economice în care Renault să considere că este mai profitabil să investească în continuare la Mioveni decât să mute viitorul Duster în altă parte.

Cine este Dumitru Chisăliţă

Expert, Presedintele Asociatiei Energia Inteligenta

Chisăliţă Dumitru a absolvit Facultatea de Inginerie, pofilul Inginerie Economică, specializarea Ingineria și managementul sistemelor de producție, din cadrul Universităţii “Lucian Blaga” Sibiu, 2000. A obținut masterul în “Valorificarea Gazelor Naturale” (2002) la Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu, în „Managementul și marketingul petrolului” (2006) la Universitatea Petrol și Gaze Ploiești, în „Modernizarea energetică a clădirilor” (2007) la UniversitateaTransilvania din Brașov.

Are titlul Ştiinţific obţinut în iunie 2004 în Științe Inginerești, Specializarea Mecanica fluidelor. Începând cu anul 2010 este doctorand laUniversité de Technologie de Belfort Montbéliard, Franța, cu tema L’histoire de gaz naturel. În perioada 1966 – 2002 l-a asistat pe domnul prof.dr.ing Simescu Nicolaie la disciplina “Transportul gazelor naturale” la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu.

Din 2008 până în prezent este Șef de Lucrări la Universitatea de Construcții din Brașov, Catedra Instalații cu disciplinele Termotehnica clădirilor, Măsurarea Fluidelor și Sisteme de energie regenerabile pentru clădiri. Din ianuarie 2006 este membru în colectivul de redacție al revistei Tehnica Instalațiilor, Tg. Mureș, din iunie 2005, este membru în colectivul de redacție al suplimentului revistei Ştiinţă şiTehnică, Bucureşti.

Din octombrie 2001 este membru fondator al Asociaţiei Culturale “Mediaşul Nostru“. De asemenea, este membru al Societății Ingineriilor de Petrol și Gaze (SIPG), membru al Asociației Inginerilor Instalatori din România (AIIR) și Președintele Societății Inginerilor din Domeniul Gazelor Naturale din cadrul AGIR. În anul 2006 obține atestatul de Expert tehnic extra judiciar și consultant in domeniul petrol si gaze eliberat de Asociația Experților Europeni Agreați Paris, in anul 2007 obtine atestatul de Auditor Energetic eliberat de ANRE, in anul 2009 atestatul de Auditor Energetic pentru Cladiri eliberat de MDRL si in anul 2010 atestatul de Expert tehnic judiciar în domeniul petrol și gaze în cadrul Ministerului Justiției.

În 2010 a câștigat Premiul AGIR – Inginerul anului 2009 la secțiunea Ingineria resurselor naturale și a energiei pentru activitatea desfășurată în ultimii 12 ani de promovare a gazelor natural și valorificarea istoriei gazelor natural în lucrarea intitulată sugestiv: O istorie a gazelor naturale din România.