Pentru ce au plătit românii un miliard de euro la bugetul Uniunii Europene. Nimeni nu se gândește la asta

Adaugă-ne ca sursă preferată

Conform sursei citate, contribuţiile achitate de România au fost de 568,44 milioane lei în 2021, 967,52 milioane lei în 2022, 1,077 miliarde lei în 2023 şi 1,32 miliarde lei în 2024.

„În perioada 1 ianuarie – 1 octombrie 2025, suma indicată este de 1.125.859.520 lei. Însumate, aceste valori ajung la 5.055.420.257 lei, adică aproape 1 miliard de euro”, se arată în analiza semnată de Adrian Teampău, director Taxe de mediu şi Economie circulară, şi Anca Andrei-Cimbru, manager Taxe de mediu şi Economie circulară, Deloitte România.

Autorii analizei evidenţiază dimensiunea problemei sistemului de colectare şi reciclare subliniind că fiecare kilogram de ambalaj din plastic care rămâne nereciclat influenţează baza de calcul a contribuţiei naţionale şi, implicit, presiunea exercitată asupra bugetului public.

Începând cu 1 ianuarie 2021, statele membre plătesc o resursă proprie calculată pe baza cantităţii de deşeuri de ambalaje din plastic nereciclate, prin aplicarea unei cote uniforme de 0,80 euro/kg, cu mecanisme de ajustare prevăzute pentru anumite state membre.

Potrivit datelor Eurostat publicate recent, în 2024, în Uniunea Europeană au fost generate, în medie, 35,9 kg de deşeuri de ambalaje din plastic pe locuitor, dintre care doar 15,3 kg au fost reciclate. Diferenţa este de 20,6 kg pe locuitor, iar rata medie de reciclare a ajuns la 42,4%.

În ceea ce priveşte colectarea separată, autorii analizei subliniază că accesul la aceasta trebuie să fie real şi constant.

„În primul rând, accesul la colectarea separată trebuie să fie real şi constant. Existenţa formală a unei pubele sau a unui sac galben nu este suficientă dacă deşeurile sunt ridicate neregulat, fracţiile sunt amestecate ulterior sau cetăţenii nu primesc instrucţiuni clare privind ambalajele acceptate”, se arată în analiză.

Un alt aspect menţionat este verificarea traseului materialului de la generator până la instalaţia de reciclare.

„În al doilea rând, traseul materialului trebuie verificat de la generator până la instalaţia de reciclare. Datele privind cantităţile colectate, sortate, respinse şi reciclate trebuie să fie coerente şi verificabile. Fără această trasabilitate, raportarea poate arăta activitate fără a demonstra însă rezultatul final: transformarea deşeului în materie primă secundară”, precizează autorii.

Totodată, analiza subliniază necesitatea utilizării unor indicatori compatibili şi comparabili de către actorii implicaţi în gestionarea deşeurilor.

„În al treilea rând, producătorii, organizaţiile care implementează răspunderea extinsă a producătorului, autorităţile locale, operatorii de salubritate, sortatorii şi reciclatorii trebuie să lucreze pe indicatori compatibili şi comparabili. Cantitatea introdusă pe piaţă, cantitatea colectată şi cantitatea efectiv reciclată nu sunt noţiuni interschimbabile, iar diferenţele trebuie explicate şi documentate”, se mai arată în material.

În ceea ce priveşte companiile care introduc pe piaţă produse ambalate, autorii menţionează că reducerea greutăţii ambalajelor, eliminarea componentelor dificil de separat, utilizarea formatelor compatibile cu infrastructura de sortare şi creşterea conţinutului reciclat pot reduce riscurile şi îmbunătăţi circularitatea, însă deciziile trebuie fundamentate pe date tehnice şi pe cerinţele aplicabile fiecărui ambalaj.

În paralel, companiile au nevoie de evidenţe detaliate privind materialul, greutatea, formatul, destinaţia şi canalul de comercializare ale ambalajelor, informaţii necesare atât pentru îndeplinirea obligaţiilor actuale privind răspunderea extinsă a producătorului, cât şi pentru pregătirea aplicării noilor cerinţe europene privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje.

Autorii analizei precizează că plata contribuţiei către bugetul Uniunii Europene nu înlocuieşte investiţiile în colectare, sortare şi reciclare.

„Contribuţia bazată pe plasticul nereciclat nu este, în sine, un substitut pentru investiţiile în colectare, sortare şi reciclare. Plata către bugetul UE nu construieşte automat infrastructură locală şi nu rezolvă lipsa de trasabilitate. De aceea, obiectivul public trebuie să fie reducerea bazei care generează contribuţia: mai puţine ambalaje inutile, o colectare separată mai bună şi o cantitate mai mare de plastic efectiv reciclat”, se arată în analiză.

Astfel, cele aproape un miliard de euro aferente perioadei 1 ianuarie 2021 – 1 octombrie 2025 oferă o măsură clară a costului inacţiunii, susţin autorii materialului.