Capturarea lui Maduro nu are nicio legătură cu petrolul. De ce ar fi atacat Trump de fapt Venezuela

Imaginea lui Nicolás Maduro arestat de SUA a reînviat inevitabil vechi stafii ale politicii externe. Pentru observatorul cinic din reflex povestea se scrie practic de la sine: o Casă Albă controlată de republicani, un dictator latino-american și cele mai mari rezerve de petrol probate din lume. La fel ca în cazul Irakului în 2003, sloganul imperialismului american și politica lui externă aferentă, „sânge pentru petrol”, a început să circule pe rețelele sociale mai înainte ca praful să fiu apucat să se aștearnă la Caracas. „Loviturile de peste noapte asupra Venezuelei”, proclama The Guardian, și declarația neo-imperială a lui Trump cum că „SUA vor administra țara și-i vor vinde petrolul, au mai intrat încă o dată cu buldozerul prin dreptul internațional și normele mondiale”. E critica aceea nostalgică, confortabilă, amintind de zilele îmbătătoare ale lui 2003. E totodată și primejdios de eronată.

A privi defenestrarea spectaculoasă a regimului din Venezuela ca pe o incursiune de jefuire a resurselor demonstrează neînțelegerea transformării fundamentale a strategiei generale a Americii. Washingtonul nu a decapitat statul venezuelean fiindcă ar avea nevoie de mai mult petrol; a făcut-o pentru că se pregătește pentru un posibil război cu China.

Teoria „imperialismului petrolului” se prăbușește sub pura greutate a datelor elementare. SUA nu mai sunt astăzi acel gigant înfometat de energie de la finalul secolului 20. Numai Texasul de unul singur îi asigură Americii 43% din producția de țiței și 31% din capacitatea de rafinare. America se scaldă acum în propriile ei hidrocarburi. În consecință, imperativul ei strategic nu-l constituie capturarea țițeiului venezuelean – care e vâscos, bogat în sulf și deci mai dificil de rafinat -, ci protejarea infrastructurii americane.

Enormele instalații de rafinare și export de pe coasta americană a Golfului, practic o venă jugulară a economiei occidentale, sunt situate incomod de aproape de litoralul Venezuelei. În epoca rachetelor hipersonice și a muniției cu lovire decalată, Marea Caraibilor a încetat să mai fie doar un lac turistic moleșit; acum reprezintă un flanc sudic vulnerabil. Calculele Pentagonului sunt limpezi și perfect raționale: distanța dintre Venezuela și Houston e cam de 3.300 de kilometri; iar până la Canalul Panama e de numai 1.100 de kilometri.

Aici intervine în ecuație competiția dintre marile puteri cu Beijingul. În decursul ultimelor două decenii, în timp ce Washingtonul era împotmolit în mlaștina Orientului Mijlociu, Republica Populară Chineză se îndeletnicea discret cu cumpărarea de loialitate în emisfera apuseană.

Cifrele sunt amețitoare. Comerțul dintre China și Comunitatea Statelor Latino-Americane și Caraibiene (CELAC) ajunsese în 2024 la 551 de miliarde de dolari. Mai la obiect, Venezuela e statul care a beneficiat de aproximativ 44% din fondurile de dezvoltare revărsate de China asupra regiunii în ultimii 20 de ani.

Maduro nu era doar un paria socialist; era proprietarul unui teritoriu cu valoare strategică. Ce i-a oferit el armatei chineze e un cap de pod în chiar ograda SUA. Scenariul de coșmar pentru strategii americani nu l-a reprezentat niciodată Venezuela socialistă, ci Venezuela exploatată de China, un avanpost caraibean găzduind capacități ale spionajului chinez, bombardiere cu rază lungă sau baterii de rachete. Dacă socialismul în sine ar fi constituit pericolul, atunci de ce ai ataca mai întâi Venezuela și nu Cuba?

Iar neliniștea aceasta e inextricabil legată de soarta Taiwanului. Strategii americani înțeleg că un război în Marea Chinei de Sud nu va putea rămâne doar local. Dacă marina americană ar încerca să blocheze Strâmtoarea Malacca sau să apere Taipeiul, reacția Beijingului ar fi să amenințe teritoriul propriu-zis al SUA ori măcar logistica lor pentru a forța un compromis negociat. Venezuela, cu un regim ostil Americii și înarmată cu sisteme chinezești anti-acces/anti-manevră (A2/AD) [care împiedică pătrunderea unei armate în teatrul de operațiuni, respectiv care îi limitează posibilitatea de manevră dacă a intrat deja – n.trad.], poate ține ostatică întreaga coastă a Golfului, menținând efectiv în șah armata americană chiar mai înainte ca vreun portavion să fi apucat să iasă în larg.

Mai mult, logistica din Pacific se bazează enorm pe Canalul Panama. Washingtonul e îngrijorat de multă vreme de influența dobândită de firmele comerciale chineze în Panama. Tot soiul de entități înregistrate în Hong Kong au acaparat interese în ambele porturi de la capetele Canalului (Balboa și Cristóbal), astfel încât blocarea acestuia în cursul unei crize nu e imposibilă. Iar dacă ar fi închis Canalul, marina americană ar fi nevoită să ocolească întregul continent sudic prin Strâmtoarea lui Magellan. Eliminându-l pe Maduro, America a rupt efectiv brațul nordic al unei potențiale manevre de învăluire în clește a Chinei în Caraibe.

Operațiunea, prezentată formal drept una de natură polițienească împotriva „narco-terorismului”, a avut un dublu obiectiv. Rechizitoriul contra lui Maduro detaliază 25 de ani de trafic cu cocaină sponsorizat de stat și asigură o acoperire juridică, însă momentul ales e cel care ne dezvăluie obiectivul geopolitic. Acesta constă în implementarea unei noi Doctrine Monroe, mai stricte [stipulează, în esență, că emisfera vestică reprezintă sfera de interes a SUA – n.trad.]. Ne semnalează totodată abandonarea rolului de „polițist global” al SUA și reorientarea spre conceptul de „fortăreață regională”. Administrația Trump ne-a dat de înțeles că ar putea tolera haosul în Donbas și Levant. Dar nu va tolera înființarea unui avanpost în emisfera sa de către un competitor de talie similară.

Căderea lui Maduro reprezintă și o lovitură dură aplicată Kremlinului, deși daunele strategice suferite de Moscova sunt mai mici decât cele îndurate de Beijing. Dacă Rusia pierde o platformă pentru propria-i proiecție a puterii în exterior, precum și un aliat la nivel retoric care valida același autoritarism pe care-l practică și Putin, China e aceea care suferă efectiv pierderi materiale. Cultivarea costisitoare și migăloasă a influenței de către Beijing a fost zădărnicită în decursul unei singure nopți.

Trăgând linie, aceia care caută logica acestei intervenții în bilanțul contabil de la ExxonMobil o caută în locul greșit. Nu are vreo legătură cu profiturile corporatiste. Are în schimb legătură cu marea tablă de șah a secolului 21. Capturarea lui Maduro e o măsură pregătitoare, o curățare a terenului în așteptarea jocului pe termen lung al competiției dintre marile puteri. SUA au decis că dacă n-au încotro și trebuie să înfrunte dragonul din Pacific, atunci nu-și pot permite să-l aibă și răsuflându-le în ceafă în Caraibe.

Citește și:

Unde va merge petrolul din Venezuela după atacul lui Trump: rafinăriile din SUA vor câștiga, cele din China vor pierde