1EUR = 4.8378 RON | Bucureşti 35 º

Români vs. bănci

Cazul "dobândă 0 de la BCR". Cum motivează instanţa anularea dobânzii unui credit ipotecar

După patru ani de luptă prin tribunale cu banca, un bihorean a rămas fără dobândă la credit, aceasta fiind considerată abuzivă. Cum motivează magistraţii această decizie.

04 noi, 2013 | | ECONOMICA.net
(update 04 noi, 2013 15:31) BCR face următoarele precizări
"BCR respectă legea, reglementările bancare şi rolul ANPC în protecţia drepturilor consumatorilor. Nu vom da satisfacţie, însă, celor care încalcă angajamentele contractuale asumate sau încearcă, pur și simplu, să evite rambursarea creditelor. Pe baza argumentelor juridice şi economice, instanţele au dat câştig de cauză băncii în majoritatea acestor tipuri de procese. Vom contracara cu fermitate toate pretenţiile pe care le considerăm lipsite de valabilitate.



Deciziie ICCJ prin care s-au solutionat irevocabil in favoarea bancii toate cauzele ajunse la nivelul acestei instante (vizand dobanda variabila perceputa de banca) sunt foarte relevante:

- critica constatarea identitatii intre "dobanda de referinta variabila" si Euribor;

- se concluzioneaza ca atunci cand "este sesizat un diferend in legatura cu un act juridic, indiferent daca este unilateral sau bilateral, ale carui clauze sunt clare si precise, judecatorul care solutioneaza fondul trebuie sa-l aplice in litera si spiritual lui, neavand dreptul sa-I dea alt inteles; instantei nu ii este permis sa treaca peste termenii conveniti de parti in contract, interpretand gresit actul de vointa al partilor sau atribuindu-I un alt inteles;

- se concluzioneaza ca, toate clauzele din contractele supuse analizei sunt clare si exprima vointa reala a partilor care au convenit in privinta modului de determinare a dobanzii variabile", se arată în poziţia BCR remisă Economica.net.

După mai multe luni de întârziere, Tribunalul Bihor a redactat decizia prin care a consfinţit că un client al Băncii Comerciale Române nu va mai plăti dobândă la credit de acum înainte, ba mai trebuie să primească şi toţi banii plătiţi până acum cu acest titlu. Pasul era necesar pentru ca decizia să poată fi pusă în aplicare.

De acum încolo, clientul va plăti o rată de aproximativ 300 de euro, după calculele sale, faţă de 1.000 de euro.

Pentru asta a fost nevoie de două procese: unul în care clientul s-a judecat cu banca prin Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, şi un al doilea în care BCR a dat în judecată clientul pentru că acesta n-a vrut să semnze un act adiţional - lucru mai rar întâlnit în istoria "relaţiei" client-bancă din România.

Despre decizia magistraţilor bihoreni, ECONOMICA.NET a mai scris în exclusivitate la începutul lunii iulie.

Gâlceava unui orădean cu banca

G.V. din Oradea a luat un credit imobiliar de 105.000 de euro de la BCR în martie 2008. Dobândă era fixă, de 6,2% în primul an, şi variabilă din al doilea an, după formula: „dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale", potrivit art. 4 din contract. Art. 7 din contractul de credit enumera comisioanele variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, iar art. 2.10, cu titlul „Dobânda variabilă" din Condiţile generale de creditare prevedea că pe parcusul derulării creditului banca poate modifica dobânda fără consimţământul Împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent".

Ceea ce s-a şi întâmplat. Între cele două părţi a intervenit, brusc, criza financiară, astfel că, după primul an, dobânda a crescut la peste 10%, şi rata lunară a crescut în consecinţă. (Mai multe despre clauza de dobândă a BCR, aici)

Simţindu-se nedreptăţit şi lovit în buzunare de evoluţia dobânzii BCR, rata îi crescuse de la 700 la 1.000 de euro, plus că leul se depreciase puternic, clientul s-a adresat Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor în iulie 2009.

În mai 2011, obţinuse o decizie definitivă şi irevocabilă la Tribunalului Bihor împotriva BCR, după ce a reclamat clauzele expuse mai sus. Instanţa a hotărât că acestea sunt abuzive, potrivit legii 193/2000, şi a dispus eliminarea lor, iar creditul a rămas, astfel, fără dobândă.

BCR şi-a dat clientul în judecată pentru că n-a vrut să semneze

BCR şi-a văzut contractul cam uşor descoperit pe partea de costuri şi a chemat clientul să semneze un act adiţional, prin care dobânda să fie calculată în funcţie de Euribor 6M + 4,4 pp, plus o serie de comisioane, dintre care unul de administrare de 27 de euro pe lună.

Negocierile nu au mers tocmai bine. Clientul a cerut ca dobânda să îi fie calculată în funcţie de Euribor 6M, dar la care să se adauge marja iniţială din contract, de 1,2 pp.

În faţa acestui impas, BCR a ales calea justiţiei şi şi-a dat clientul în judecată în noiembrie 2011, reprezentată de avocaţii de la Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen, sperând că instanţa îl va forţa pe consumator să semneze actul adiţional - lucru rar întâlnit.

În subsidiar, dacă judecătorii nu se pot obliga să stabilească această formulă de dobândă, atunci banca a solicitat instanţei "să constate abuzul de drept al pârâţilor manifestat prin refuzul acestora de a încheia Actul Adiţional şi reaua credinţă în negocieri; să constate lipsa de utilitate a contractului în ceea ce o priveşte pe reclamanta din pricina refuzului culpabil al pârâţilor de încheiere a Actului Adiţional şi creditul să fie declarat scadent anticipat", după cum se arată în motivarea deciziei Tribunaului Bihor.

Clientul, care a căpătat statutul de pârât, a cerut ca acţiunea să fie respinsă, iar printr-o cerere reconvenţională, dacă instanţa va vrea să pună o dobândă, aceasta să fie Euribor + 1,2 pp.

În tot acest timp, orădeanul a continuat să plătească o dobândă de aproape 10% (calculată după Euribor + 8,9 pp, formulă rezultată din aplicarea OUG 50/2010 şi respinsă de client) şi o rată lunară de 1.000 de euro.

Judecătoria: dobânda să fie fixă

În iulie 2012, Judecătoria Oradea s-a pronunţat. Dobânda creditului să fie de 6,2%, fixă ca în primul an. Judecătoria a susţinut că legislaţia europeană nu îi dă dreptul să modifice clauzele contractului, ci doar să le elimine în cazul în care sunt abuzive.

"Instanţa a reiterat faptul că prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 prin care s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv, interpretând aceastiă Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Banco Espaniol de Credito S.A versus Joaquin Calderon Camino (C - 618/10) că protecţia acestui act normativ se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şiun consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze", a susţinut Judecătoria, aşa cum se arată în motivarea deciziei Tribunaului Bihor, document la care ne vor referi în continuare.

Cum hotărârea Judecătoriei n-a fost pe placul niciunei părţi, ambele au atacat-o cu recurs. BCR a cerut acelaşi lucru pe fond, în timp ce clienţii au cerut ca ca instanţa să stabilească dobânda ca fiind Euribor + 1,2 pp, iar dacă acest capăt de cerere este respins, atunci banca să fie obligată la restituirea integrală a tot ceea ce a perceput şi încasat în temeiul clauzelor declarate abuzive în procesul anterior.

Cum s-a apărat BCR în recurs

La tribunal, avocaţii BCR de la NNDKP au invocat cam aceleaşi lucruri ca la procesul de fond. Anume că un contract nu poate continua fără dobândă, din moment ce o societate comercială are ca obiect profitul şi un credit cu o marjă de 1,2 pp sau o dobândă 0 nu poate genera profit.

"Este de domeniul evidenţei că un credit bancar nu poate fi acordat în mod gratuit (respectiv, fără a exista obligaţia împrumutaţilor de a plăti dobândă şi, după caz, comisioane pentru anumite servicii conexe). Băncile sunt societăţi comerciale lucrative, având drept scop obţinerea de profit - prin urmare, eventuale acte de creditare făcute cu titlu gratuit ar fi nule, pentru încălcarea principiului specializării capacităţii de folosinţă a împrumutătorului. Pe de altă parte, din prevederile cotractului de credit se desprinde fără dubiu concluzia că părţile nu au avut în vedere acordarea cu titlu gratuit a creditului (nici raponat la întreaga perioadă de creditare, nici raportat la fracţiuni din această perioadă)", reţine Tribunalul din susţinerile BCR.

Banca mai susţine că dobânda pe care ar fi dorit să o impună clientul este mai mică decât dobânda la depozite, iar astfel "ar fi nevoită să acorde pârâţilor creditul în pierdere, cu încălcarea dreptului de proprietate privată şi a dreptului la libertate economică".

Astfel , susţine banca, este imposibil ca instanţa să elimine clauzele de dobândă şi să nu pună nimic în loc, pentru că s-ar crea un dezechilibru negativ.

"Prin urmare, dispozitivul hotărârii care a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind preţul creditului şi a dispus înlăturarea clauzelor respective nu poate fi înţeles decât în sensul că aceste clauze se impun a fi înlocuite cu altele, rezonabile - sau, în caz contrar, contractul rămâne lipsit de un element esenţial (preţuI) şi prin urmare, nu mai poate continua pentru că faţă de Bancă se produce un dezechilibru grav, în sens negativ", au susţinut cei de la BCR.

Apoi, BCR acuză că reclamanţii au acţionat cu rea-credinţă pentru că nu au acceptat oferta băncii pentru a stabili o nouă dobândă propusă de bancă, şi au avut "intenţia de diminuare flagrantă a preţului contractului", prin solicitarea ca dobânda să fie calculată în funcţie de Euribor la 6 luni + 1,2 pp şi prin faptul că nu s-au declarat dispuşi să plătească un comision de 27 de euro pe lună.

În privinţa stabilirii unei dobânzi fixe, de 6,2% pe an, cei de la BCR spun că nu au stabilit prin contract că împrumutul are o dobândă fixă pe toată perioada de creditare, chiar dacă acest cuantum nu le-ar fi dezavantajos.

"Ca observaţie esenţială a recurentei: Chiar dacă sentinţa recurată recunoaşte Contractului o dobândă apropiată şi chiar puţin mai mare decât cea pe care o solicita reclamanta recurentă prin acţiune, precum şi comisioane în cuantumul iniţial prevăzut în Contract (şi ele mai mari decât cele solicitate de aceasta prin acţiune), recurenta se vede nevoită a constata că este dată pornind de la principii greşite, fiind în consecinţă eronată", susţin cei de la BCR, potrivit Tribunalului.

După 2008, cei care au luat credite în funcţie de DRV au ajuns să plătească dobânzi cu până la 5 pp mai mari decât cei care au luat credite legate de Euribor. De ce a crescut, totuşi, BCR dobânda creditelor în euro, când referinţa Euribor s-a dus în jos şi banca atrăgea, oricum, finanţări pe termen lung foarte ieftine de la banca mamă?

BCR: Dobânda a crescut după ce BNR a crescut rezervele minime obligatorii

Cei de la BCR susţin că majorarea dobânzilor la creditele cu referinţă internă a fost cauzată de BNR, care, în contextul crizei, a crescut rezervele minime obligatorii - cota parte din depozite pe care băncile o ţin blocată la banca centrală.

"Modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective, legate de situaţia pieţei financiar-bancare la un moment dat (...) În condiţiile crizei financiare şi economice internaţionale, creşterea de către bănci a dobânzilor la credite cu dobânda variabilă în funcţie de dobânda de referinţă a băncii s-a datorat impactului pe care criza l-a avut asupra creşterii costurilor cu rezerva minimă obligatorie (la baza căreia a stat decizia BNR) şi a costurilor de lichiditate.

În alte cuvinte, nu poate fi confundată schimbarea neprevăzută şi neculpabilă a condiţiilor economice în timpul derulării unui contract cu existenta unei intenţii vătămătoare a creditorului la încheierea contractului.

Ratele de dobândă interbancare sunt determinate de situaţia de lichiditate înregistrată pe piaţă. Banca Naţională a României, prin instrumentele de politică monetară, în special prin rata de dobândă, influenţează în mod direct rata dobânzii pentru credite şi depozite.

Toate modifcările ratei de dobândă de politică monetară implementată de BNR, în timp, determină ajustarea ratelor de dobândă interbancară şi, în final, prezintă impact asupra ratelor de dobândă la depozite şi credite la nivelul macro-sistemului bancar", au susţinut cei de la BCR în instanţă.

Însă, în ciuda susţinerilor băncii, aşa cum au fost ele reţinute de instanţă, rata RMO a scăzut în timpul crizei şi nu a crescut. Ba, mai mult, rata RMO la valută a fost crescută la nivelul record de 40% în perioada de boom a creditării, mai exact în 2006, cu mai bine de doi ani înainte să fie încheiat contractul în cauză. Din punct de vedere al nivelului RMO, BCR ar fi avut mai degrabă motive să scadă dobânda începând cu primăvara anului 2009, când rata RMO la valută a scăzut la 35%, apoi imediat la 30%, pentru ca până la sfârşitul anului să ajungă la 25%, după cum se poate vedea din acest grafic. Din 2011, rata RMO la valută este de 20%, iar din 2009 este de 0% pentru plasamentele de la băncile mamă pe termen mai lung de doi ani, fără clauză de retragere anticipată.

Tribunalul: dobânda să nu mai fie! Cum motivează

Instanţa de recurs a decis că au dreptate clienţii băncii, şi că BCR trebuie să aplice decizie definitivă din 2011, prin care clauzele abuzive din contract sunt eliminate. Astfel, BCR a pierdut de două ori procesul pe aceleaşi clauze.

Pe scurt, Tribunalul Bihor spune că legea şi jurisprudenţa europeană dau dreptul instanţelor de a elimina clauzele abuzive din contracte, chiar dacă acestea se referă la elementele de preţ. Tribunalul se referă la mai multe decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care au statuat că o instanţă naţională, deşi nu are voie să modifice prevederile clauzelor contractuale, are dreptul să le înlătură în cazul în care sunt abuzive, în sensul că acestea crează dezechilibre între drepturile şi obligaţiile consumatorilor în faţa comercianţilor. Cei din urmă au o putere mai mare şi impun forma contractelor, la care consumatorii nu pot decât să adere, fără posibilitatea negocierii.

Astfel, chiar dacă un contract semnat este legea părţilor, în situaţiile în care acesta nu respectă legea şi nu este făcut cu bună-credinţă, jurisprudenţa permite instanţelor să intervină peste el.

Comerciantul sau prestatorul de servicii are obligaţia să prezinte contracte a căror clauze sunt clare şi fără echivoc. În cazul contractelor de credit, clauzele privind costurile totale trebuie să fie redactate transparent, astfel încât să permită consumatorul să cunoască modul în care variază (dacă vorbim de costuri variabile).

Redăm mai jos motivele pentru care instanţa a respins recursul BCR şi l-a admis pe cel al clientului:

"Cu titlu preliminar trebuie precizat că în materia contractelor de consum legiuitorul naţional şi cel european au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reţine că acesta cuprinde clauze abuzive. O asemenea intervenţie nu este de natură să înfrângă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credinţă şi utilitate pentru părţile contractante. Forţa juridică deplină este recunoscută numai acelor convenţii care nu intră în conflict cu principiul constituţional al bunei-credinte şi cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C civ. nu are o existenţă de sine stătătoare în ansamblul dispoziţiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.l C civ., executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor fiind rezultatul firesc al obligativităţii contractului. Un contract rămâne legea părţilor numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună ştiinţă îndatoririle care îi revin potrivit asumării şi executării cu bună-credinţă a prestaţiilor.

Tot cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, prin Legea nr. 157/ 2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi Români la Uniunea Europeană.

Potrivit art.148 alin.l şi 4 din Constituţia României prevederile Tratatelor Constitutive ale UE şi ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispoziţiile Directivei 93/ 13/CEE au aplicabilitate directă, precum şi prioritate faţă de dispoziţiile naţionale .

Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv. lnterpretând această Directivă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a stabilit în cauza Oceane Grupo Editorial S.A versus Rocio Murciano Quintero (C- 240/98) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (pct. 37 din Ordonanţa Curţii in cauza G76/10).

De altfel, negocierea a constat în posibilitatea intimatului intervenient de a alege intre ofertele mai multor instituţii bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă în cauză recurenta reclamantă nu a prezentat nici un fel de probe. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C76/10, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, prin Ordonanţa din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menţionarea DAE în contractul de credit de consum constituie o informaţie esenţială acestui contract şi în consecinţă, lipsa unei asemenea menţiuni permite să se considere că, în sensul an. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate in mod clar şi inteligibil astfel incât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanţei naţionale cu privire la caracterul abuziv în sensul alin. 3 din aceeaşi directivă.

Or, potrivit pct. 1 !it r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

Astfel, în ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, instanţa constată că acestea respecta dispoziţiile Legii nr. 193/ 2000, astfel: în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 4 din contractele încheiate instanţa de recurs reţine că la data încheierii contractului dobânda curentă a fost stabilită de 6,2 % pe an şi fiind variabilă, cea curentă fiind formată din dobânda de referinţă valabilă, care se afişează la sediile bănci la care se adaugă 1,20 p. p., iar la punctul 2.10.a din condiţiile generale de creditare s-a prevăzut că banca poate modifica dobânda, fără consimţământul consumatorului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent.

Stabilirea unei asemenea clauze de modificare poate fi justificată în ipoteza contractelor de credit a căror derulare este stabilită pe o perioadă mare de timp conform art. 1 lit. a alin. 2 din Legea nr. 193/2000, motivul care generează modificarea dobânzii trebuie să fie circumscris unor ipoteze clare şi să poată fi verificate de consumator. În speţă, recurentul având posibilitatea verificării dobânzii prin raportarea acesteia la elemente de ordin obiectiv la care face referire 2.10.a din condiţiile generale de creditare, respectiv să solicite pe calea dreptului comun pe baza unei expertize de specialitate dacă dobânda a fost majorată fără temei şi dacă în funcţie de costul resurselor de creditare, a fost corect majorată prin raportare la costurile iniţiale, şi să solicite eventualele diferenţe.

În ceea ce priveşte motivul invocat de recurenta reclamantă prin care se invocă negocierea Convenţiei de credit şi implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reţine că potrivit jurisprudeniei constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzăror sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cit şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (pct. 37 din Ordonanţa Curţii în cauza C76/10).

Or, potrivit pct. 1 !it r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.

De altfel, negocierea indicată de recurenta reclamantă a constat în posibilitatea intimatului intervenient de a alege intre ofertele mai multor instituţii bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel. potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurentele nu au prezentat nici un fel de probe.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C 76/10, Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, prin Ordonanţa din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menţionarea DAE în contractul de credit de consum constituie o informaţie esenţială acestui contract şi, în consecinţă, lipsa unei asemenea menţiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar şi inteliglbil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din parţea instanţei naţionale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeaşi directivă.

Cu privire la clauza prev. de art. 4 din contract instanţa reţine că îa cauza C76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/ 102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că conractul de credit trebuie întocmit în scris şi că acest document trebuie să cuprindă menţiunea DAE, precum şi condiţiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Prin această directivă se prevăd modalităţile de calcul a DAE şi (se) precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.

Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanţă esenţială. Pe de o parte, această informaţie, care trebuie comunicată din etapa publicităţii, contribuie la transparenţa contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale (pct. 70 din cauza C76/10).

În consecinţă, Curtea stabileşte că acea contraprestaţie la care este îndrituită o instituţie de credit sub forma cunoscută DAE, este o informaţie esenţială a contractului, prin urmare este inclusă în noţiunea de obiect principal al convenţiei de credit.

Pe de altă pane, o instanţă naţională este comperentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13. "Astfel, chiar dacă clauza privind DAE poate fi asimilată ca fiind sub influeţa euiuderii excluderii prevăzute la articolul menţionat, trebuie amintit că, deşi clauzele prevăzute la art. 4. alin. 2 din Directiva 87/102 in!ră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuşi de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, G484/08, nepublicată, punctul 32)."

Prin urmare, chiar dacă dobânda şi comisionul de risc se includ in noţiunea de preţ al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil. Ori in speţă clauza privind DAE nu respectă cerinţele impuse de dispoziţiile L 193/2000", se arată în motivarea instanţei.

loading...
Loading...

CELE MAI NOI ȘTIRI

CELE MAI NOI ȘTIRI

OPINII ECONOMICA.NET

NOOBZ.RO

NSTRAVEL.RO

CAPITAL.RO