1EUR = 4.7790 RON | Bucureşti 6 º

Iulian Enache

Eu şi statul

În aceste sfinte zile ale sărbătorii naşterii Domnului, când parlamentarii români şi-au dat noaptea, pe furiş, arama de interlopi pe faţă, arătându-ne, din nou, drept tâmpiţii care permit să le fie călcate în picioare drepturile şi demnitatea de fiecare dată, ar trebui să cugetăm, poate, puţin mai mult la ceea ce am fost, la ceea ce suntem şi la ceea ce ar trebui să fim.

12 dec, 2013 | | ECONOMICA.net

Motivul pentru care astfel de blitzkrieg-uri sunt posibile în instituţia care ar trebui să apere principiile pe care încearcă să le păstreze întreaga lume civilizată este modul în care suntem obişnuiţi să ne raportăm unii la alţii, noi la stat şi statul la noi.

Secretul, aici, e unul uriaş: STATUL nu există. Noi, ca vecini de tarla, cetăţeni, aşadar, ai unei bucăţi comune de pământ, am delegat o mână de oameni să se ocupe de treburile administrative pe care le avem noi, comunitatea. Altfel spus: dragă Gheorghe, întrucât eu sunt ocupat cu munca, am să te rog pe tine să te ocupi de şcoli, spitale, străzi, canale. În schimb eu am să ne hrănesc pe amândoi. Asta e tot. Lucrăm împreună pentru a ne fi bine împreună.

În timp, însă, aici a apărut o bubă. Ocupat din ce în ce mai mult cu munca şi din ce în ce mai puţin cu ce face Gheorghe, acesta s-a obrăznicit şi a început să ia decizii din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai mari în numele meu. Apoi n-a mai fost decât un pas până când Gheorghe a decis că ce e al meu e al nostru, dar în altă proporţie: ce-ar fi să plătesc eu cam 80% din ce produc pentru „comunitate"? Cu banii, Gheorghe a descoperit că o poate duce mai bine decât mine. Ba chiar şi-a poftit şi rudele: nu vreţi să o duceţi şi voi bine? Haideţi, că ştiu eu un fraier care produce, iar noi putem să ne distrăm şi să „ne facem viaţa".

Mai departe n-a mai fost decât un pas. Gheorghe s-a înstăpânit asupra mea şi a început să emită pretenţii şi ifose. Şi de fiecare dată, obosit, scârbit, n-am cerut decât să mă lase dracului în pace să-mi pot mânca, seara, liniştit, când ajung acasă supt în obraji de-atâta muncă, felia pe care mi-o mai lasă din pâinea pe care o muncesc peste zi. Gheorghe mi-a devenit, aşadar, peste noapte din slugă stăpân. Iar asta se vede cu supra de măsură în relaţia noastră, a românilor, cu slujbaşii noştri, statul român.

Spre exemplu, să presupunem că eu, un întârziat, aş dori să obţin permisul de conducere pentru categoria B. Cum fac asta? Păi e simplu. Mai întâi mă înscriu la o şcoală de şoferi, unde fac orele de condus practic. La final îmi întocmesc dosarul pentru examinare. Prima oară trebuie să merg să stau la coadă şi să-mi fac anumite controale medicale. Apoi, instituţia care mă examinează, Poliţia, ar dori să ştie dacă sunt un om curat la suflet: ia să aduc eu un cazier. Aşadar, trebuie să merg până la o Poştă sau o trezorerie, să stau la coadă, să plătesc o taxă, să cumpăr timbre fiscale (care uneori se găsesc, alteori nu). Apoi, cu chitanţa, mă duc până la Poliţie, ca să solicit eliberarea unui cazier, întocmit de Poliţie, pentru dosarul pe care trebuie să-l arăt Poliţiei. E ca şi cum eu, la un birou, aş scrie o hârtie, apoi ţi-aş cere, dragă cititorule, acea hârtie. Pentru asta trebuie să mergi în camera vecină, unde mă găseşti tot pe mine, care am alergat pe uşa din spate. Îţi dau hârtia, cu care trebuie să mergi în altă cameră, unde sunt tot eu, ca să mi-o predai.

După acestea, mai trebuie plătite nişte taxe. Nu, nu tot la Poştă. Iobagul de mine trebuie să hrănească toţi boierii, nu doar pe-o parte din ei: aşadar, mai trebuie plătită o taxă la CEC şi alta la Direcţia locală de Taxe şi Impozite. Că şi ei sunt oameni. Una pentru eliberarea permisului auto (îl iei, nu-l iei, statul îţi ia banii pe el. Că nu-ţi dă nici permisul, nici banii înapoi nu e treaba ta, şerbule) alta pentru examenul auto.

Nu se mai întreabă nimeni (dacă s-o fi întrebat cineva, vreodată) de ce nu mă pot duce la un singur ghişeu al nou înfiinţatei D.R.P.C.Î.V. (apropo, priviţi site de instituţie publică în 2013. Vă invit, chiar insist, să căutaţi în acest site orice informaţii doriţi) unde să plătesc o sumă, pe care ei să o spargă pe nevoi, şi să mă înscriu pentru examen. Păi ştiţi de ce? Pentru că Gheorghe, între timp, s-a umflat până peste măsură. Disperarea statului de a-şi hrăni toate odraselele a crescut proporţional. Şi creşte, şi creşte, şi suge, şi se umflă. Pentru că noi stăm cu spatele la el, scârbiţi, supăraţi şi resemnaţi.

Aici trebuie căutată problema. În felul în care îi privim pe cei pe care, în fond, i-am delegat să ne facă nişte treburi. Nu sunt ALEŞII, sunt nişte TRIMIŞI de noi să facă o muncă. Plătiţi de noi pentru asta. Nu sunt STĂPÂNII, sunt ANGAJAŢII mei. Până când nu somatizăm asta, schimbarea nu are cum să apară. Pentru că ei se comportă aşa cum îi privesc, şi aşa cum le permit.

Ştiu că suntem, încă, într-un stadiu de învăţare. Ştiu că, bântuiţi încă de groaza foamei şi a sărăciei din care abia-abia tot încercăm, în ultimii 24 de ani, să ne târâm, nu am depăşit un anume moment, acela în care să avem destul încât, liniştiţi, să ne gândim şi la alte lucruri. Ştiu că momentul în care vom începe să ne definim tot mai puţin după „ce am" şi tot mai mult după „ce sunt" o să mai întârzie. Dar să începem să ne gândim, zilnic, măcar la asta: statul înseamnă un grup de oameni plătiţi de mine să facă anumite munci. Eu, ca cetăţean, sunt stăpân şi proprietar. Şi ei sunt cetăţeni, şi trebuie să lucrăm împreună pentru a ne fi mai bine. Asta înseamnă drepturi, dar şi o responsabilitate mare.

Ştiu, pare la mintea cocoşului. Dar poziţia umilă a briceagului, pe care o luăm zilnic la ghişeele stăpânilor noştri, pentru a ne ruga de ei din poziţia aplecat să accepte să ne ia banii munciţi pare să demonstreze că suntem departe de acest adevăr simplu. Uitaţi-vă la orice ţară care ar trebui să ne servească drept model: ei nu înţeleg cum ar putea să fie lucrurile altfel, cum s-ar putea face ceva altfel decât împreună. Nu numai că resping ideea statului-stăpân, ci o şi dispreţuiesc şi se tem de ea.

12 decembrie 2013: Statul înseamnă un grup de oameni plătiţi de mine să facă anumite munci. Eu, ca cetăţean, sunt stăpân şi proprietar. Şi ei sunt cetăţeni, şi trebuie să lucrăm împreună pentru a ne fi mai bine. Asta înseamnă drepturi, dar şi o responsabilitate mare.

Sărbători fericite!

Loading...

CELE MAI NOI ȘTIRI

CELE MAI NOI ȘTIRI

OPINII ECONOMICA.NET

NOOBZ.RO

NSTRAVEL.RO

CAPITAL.RO