Planul gigantic al Bruxelles-ului pentru reînvierea industriei Europei. Ce este “Industrial Accelerator Act”, care sunt provocările și ce pericole pasc țările mai mici, ca România

Între 2000 și 2020, Uniunea Europeană și-a văzut ponderea în producția industrială globală scăzând de la 20,8% la 14,3%. Acest decalaj de 6,5% este sunetul capitalului care fuge de costurile ridicate ale energiei de pe Rin către certitudinea subvenționată a fluviului Yangtze și a sudului Statelor Unite.

Acum, Comisia Europeană încearcă să legifereze o inversare a acestui declin.

Viitorea Directivă privind Accelerarea Industrială (Industrial Accelerator Act – IAA), acum amânat până la 25 februarie, este un document al unei anxietăți profunde. Este o pivotare către protecționism care ar fi fost de neconceput la Bruxelles în urmă cu un deceniu.

Potrivit proiectului consultat de Reuters, UE trebuie să acționeze strategic pentru a se asigura că tranziția climatică devine un motor al prosperității industriale, și nu o sursă de dezindustrializare. Proiectul conturează un plan de izolare a industriilor grele ale continentului. Este o încercare de a construi o „piață lider”, în care ofertantul cu cel mai mic preț nu mai este câștigătorul.

Prețul accesului pentru investitorii străini crește…

Ce se întâmplă când Bruxelles-ul scoate în afara legii lanțul global de aprovizionare?

Nucleul IAA este o restructurare radicală a achizițiilor publice.

Bruxelles-ul dorește să impună cerințe obligatorii „Made in Europe” pentru achizițiile guvernamentale de tehnologii verzi. Cifrele vehiculate pentru țintele de producție internă variază între 60% și 80% – deci cel puțin 60- 80% din bunul achiziționat trebuie să fie produs în Europa.

Aceasta nu este o sugestie… Este o obligație pentru a intra pe piață.

Dacă o autoritate locală dorește să cumpere un sistem de baterii de stocare, legea va impune ca acesta să fie asamblat în interiorul UE în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a IAA. În termen de doi ani, cerințele devin și mai stricte. Celulele de baterii ar trebui să fie fabricate ele însele în Europa.

Comisia susține că, prin creșterea ponderii produselor cu emisii scăzute fabricate în UE în consumul intern, măsura va stimula cererea pe piața europeană.

Dar realitatea fizică a lanțului de aprovizionare cu baterii este, în prezent, ancorată în China.

China produce aproape 75% din bateriile litiu-ion la nivel mondial. Europa, în ciuda anunțurilor privind „gigafabricile” de aici, depinde încă de minerale procesate importate și de componente specifice pentru ca aceste fabrici să funcționeze.Impunerea unui conținut minim european înainte ca minele și rafinăriile să existe este o rețetă pentru un blocaj pe partea de ofertă

Condiționarea accesului capitalului străin

Comisia nu mai este mulțumită să lase piața să decidă unde se duc investițiile.

O nouă regulă din IAA va impune condiții obligatorii pentru orice investiție străină directă (ISD) de peste 100 de milioane de euro în sectoarele strategice. Aceste investiții nu vor fi aprobate decât dacă vor îndeplini cerințe stricte privind utilizarea componentelor fabricate în Europa și a forței de muncă locale.

Acest lucru ar trebui să fie un „semnal de avertizare strategic” pentru capitalul global.

UE le spune practic firmelor americane și chineze că banii lor sunt bineveniți doar dacă subvenționează direct baza industrială europeană. Este un răspuns direct la tarifele impuse de președintele SUA, Donald Trump, și la subvențiile industriale agresive din Legea privind Reducerea Inflației (Inflation Reduction Act).

Dar capitalul este mobil.

Dacă un producător chinez de panouri solare sau o companie americană din domeniul hidrogenului se confruntă cu un „impozit” de reglementare de 100 de milioane de euro în UE, s-ar putea uita pur și simplu dincolo de Mediterană. Marocul și Egiptul se poziționează deja ca hub-uri industriale cu costuri reduse și acces direct la piața europeană.

O fortăreață este utilă doar dacă oamenii încă încearcă să intre…

Ambiția nucleară se lovește de zidul lanțului de aprovizionare

Documentul Comisiei mizează puternic pe energia nucleară și pe hidrogen.

Acesta sugerează că viitoarele centrale nucleare, atât reactoarele de mari dimensiuni, cât și reactoarele modulare mici (SMR), trebuie să „prioritizeze pe cât posibil tehnologiile provenite din UE”.

Logica este una a „suveranității pe termen lung a UE”.

Cu toate acestea, lanțul european de aprovizionare nucleară este, în prezent, o umbră a ceea ce a fost odată. Proiectul Flamanville 3 din Franța și centrala Olkiluoto 3 din Finlanda au fost ambele întârziate cu peste un deceniu din cauza eșecurilor lanțului de aprovizionare și a lacunelor de inginerie.

A prioritiza componentele provenite din UE pentru o nouă generație de SMR-uri înseamnă a ignora avansul actual al firmelor americane precum NuScale și TerraPower în proiectarea reactoarelor.

Același lucru se aplică și hidrogenului.

Comisia susține că reziliența sectorului „depinde de noile electrolizoare care își procură componentele predominant din interiorul Uniunii”.

Dar astăzi, producătorii europeni de electrolizoare se confruntă cu costuri ridicate de producție și cu lipsa unor comenzi ferme. Dacă UE impune „cumpără local” înainte ca industria locală să fie competitivă din punct de vedere al costurilor, riscă să încetinească chiar decarbonizarea pe care pretinde că o susține.

Etichetele verzi nu pot ascunde costurile gri

Documentul promovează crearea unor scheme voluntare de etichetare pentru produsele cu emisii scăzute „Made in the EU”.

Industria siderurgică este ținta principală.

Propunerea pentru o etichetă privind intensitatea carbonului oțelului este menită să ofere o abordare comună la nivelul UE pentru calcularea emisiilor. Scopul este de a permite oțelului „verde” european să obțină un preț premium față de oțelul „maro” importat.

Dar oțelul este o marfă. Un pod sau o turbină eoliană offshore necesită mii de tone de oțel. Dacă oțelul „verde” costă cu 40% mai mult decât cotația globală a oțelului, costul proiectelor de infrastructură va exploda. Suedia avansează deja cu producția de oțel verde. Dar guvernele suedez și ceh avertizează deja că regulile „cumpără local” ar putea crește prețurile licitațiilor și submina competitivitatea blocului.

O etichetă nu plătește factura la electricitate…

Berlinul și Parisul cheltuie mai mult decât restul blocului comunitar

IAA este pe punctul de a schimba modul în care sunt gestionate ajutoarele de stat. Un diplomat al UE a remarcat că „statele membre vor fi probabil scutite de obligația de a notifica Comisia Europeană atunci când vine vorba de finanțarea proiectelor de decarbonizare”.

Aceasta este o concesie majoră.

Ea pune practic capăt „terenului de joc echitabil” (level playing field) pe care a fost construită Piața Unică Europeană. Fără obligația de notificare, națiuni bogate precum Germania și Franța pot turna miliarde în campionii lor naționali fără să mai existe supraveghere din partea Comisiei.

Statele membre mai mici nu au spațiul fiscal necesar pentru a concura cu cele bogate. Se creează astfel o Europă cu două viteze, în care nucleul industrial din Nord și Vest este subvenționat pentru a exista, în timp ce Sudul și Estul sunt lăsate să cumpere bunuri scumpe „Made in the EU”, pe care ele nu și pot permite să le producă.

Piața Unică este sacrificată pentru a salva baza industrială.

Purgatoriul autorizațiilor

IAA promite să „accelereze procesul de autorizare” pentru industriile cu consum intens de energie.

Aceasta este o temă recurentă la Bruxelles. Cu toate acestea, fricțiunile rămân tehnice și locale.

O nouă uzină chimică în UE trebuie să navigheze printr-un labirint de reglementări, proteste locale de mediu și accesul la rețele electrice fragmentate. IAA sugerează introducerea unor „criterii de reziliență și sustenabilitate” pentru bunurile cu emisii scăzute, pentru a ajuta la prioritizarea acestor proiecte.

Dar adăugarea de „criterii” înseamnă adesea adăugarea mai multor căsuțe de bifat pentru un birocrat.

În China, o fabrică de baterii poate face saltul de la proiectul de pe hârtie la producție în 18 luni. În Europa, același interval de timp nici măcar nu acoperă studiul inițial de impact asupra mediului, în multe situații. Dacă „Acceleratorul” nu abordează dreptul legal fundamental de a construi, este doar o modalitate mai rapidă de a ajunge la un „Nu”.

Construirea imposibilului

Cea mai surprinzătoare afirmație din document este predicția că oțelul și cimentul vor contribui cu 20% la producția economică a UE până în 2030.

Aceasta reprezintă o schimbare industrială masivă.

Pentru a atinge această țintă, UE ar trebui să înlocuiască furnalele sale învechite cu instalații pregătite pentru hidrogen într-un ritm care depășește orice precedent istoric. Ar fi nevoie de mai mult hidrogen verde decât produce în prezent întreaga lume.

Matematica nu se leagă…

Comisia pariază că, prin impunerea cererii, oferta va urma. Dar industria are nevoie de mai mult decât o decizie politică. Necesită energie accesibilă, o forță de muncă calificată și un mediu de reglementare care să nu se schimbe la fiecare șase luni.

Amânarea IAA până la 25 februarie este un semn al fricțiunilor interne. Comisia încearcă să reconcilieze nevoia unei tranziții „verzi” cu realitatea că Europa devine un loc scump pentru a produce.

Dacă UE alege suveranitatea în detrimentul costului, trebuie să fie pregătită pentru consecințele inflaționiste.

Actul privind Acceleratorul Industrial este o încercare de a cumpăra timp. Dar pe piața globală, timpul este o marfă pe care Bruxelles-ul nu și-o mai poate permite să o subvenționeze.

SURSA