5 mituri despre problema creditelor în franci elveţieni

Recenta apreciere a francului elveţian, care a băgat spaima-n debitorul român cu rate în aşa-zisa "valută exotică", a adus la suprafaţă şi o serie de mituri, îndemnuri şi judecăţi revanşarde ori pătimaşe. Să luăm cinci dintre ele, să vedem dacă stau în picioare.
Mihai Banita - lun, 26 ian. 2015, 22:05
5 mituri despre problema creditelor în franci elveţieni

BNR nu putea să interzică creditele în franci, a luat măsuri, a crescut RMO la 40%.

BNR nu putea să interzică creditul în franci, euro, yeni, rupii sau yuani. Nici nu trebuia să o facă explicit, dar avea pârghii să o facă de facto. Să vedem de ce argumentul BNR – instituţia care nu a recunoscut vreodată că a greşit – nu stă în picioare şi e doar “fum şi oglinzi”.

Aţi observat că în ultima vreme băncile nu mai dau credite în euro? De ce? Sunt interzise? Nicidecum. Doar că normele prudenţiale fac calificarea debitorului la astfel de împrumuturi foarte dificilă, aproape imposibilă în cazul creditelor de consum, de pildă – de altfel, băncile nici nu prea mai au în ofertă astfel de credite. Şi vorbim despre euro, monedă în cazul căreia BNR are pârghii de intervenţie pe curs – nu despre “exotice”.

Acelaşi lucru putea să îl facă în oricare din anii de boom, dar s-a abţinut. În 2007 a relaxat suplimentar normele de creditare şi a văzut pericolul abia în august 2008, cam târzior, când a introdus obligativitatea ca băncile să facă teste de stres pe fiecare debitor în parte în funcţie de valuta creditului, cu procente diferite în funcţie de valută. Nu s-a modificat nimic în legislaţia europeană între ianuarie 2007 şi august 2008 şi nici n-avea ce, pentru că ţările din afara zonei euro au independenţă în luarea deciziilor macro-prudenţiale. Tot ce pot să facă cei de la Banca Centrală Europeană, de pildă, e să emită recomandări, care pot sta la baza unor modificări macro-prudenţiale, dar BCE n-a recomandat BNR să relaxeze normele în 2007, după ce în 2006 creditul luase un avans exploziv în România.

Creşterea rezervelor minime obligatorii la 40% pentru valută – toate devizele – este o măsură care poate înfrâna creditarea – în România n-a fost prea eficientă – dar n-are efect direct asupra analizării capacităţii debitorului de a rambursa creditul în condiţii de stres. RMO la 40% înseamnă că pentru fiecare 10 euro/chf/usd etc din depozitele băncilor, 4 umflă rezerva valutară a BNR şi de restul 6 se pot da credite. Cele 4 unităţi valutare nu sunt confiscate băncilor, doar că sunt bonificate prost. Însă, dacă calculul băncii arată că poate obţine profit din restul de 6 unităţi valutare care să compenseze ce nu încasează pe celelalte 4, atunci nivelul ridicat al RMO devine absolut tolerabil. Când n-a mai fost, BNR a eliberat RMO băncilor, care au putut să facă ce vor cu banii. Astfel, RMO acţionează asupra resursei de finanţare, în timp ce pragul de stres pe monede acţionează asupra capacităţii debitorului de a rambursa creditul – două lucruri distincte. Privind retrospectiv, poate că BNR ar fi acţionat altfel dacă ştia ce urmează (deşi a ignorat semnele de la acel moment), doar că această greşeală pare că nu poate fi recunoscută.

Dacă se face conversie, plătesc deponenţii, dobânzile la depozite vor fi mai mici şi cele la credite mai mari

Dacă toate băncile ar avea un volum semnificativ de astfel de credite, atunci am putea vorbi de un răspuns unitar la nivelul pieţei. Însă doar câteva bănci au portofolii semnificative şi piaţa din România încă are spre 40 de bănci. Dacă vin cu oferte proaste băncile afectate, atunci clienţii se pot muta la altele, cu oferte mai bune. Măcar atâta competiţie poate să ofere sistemul bancar local. Plus că băncile nu pot creşte dobânzile la creditele în sold, absolut deloc în cazul persoanelor fizice. OUG 50/2010, o directivă UE, la bază, le obligă să folosească indicatori de piaţă pentru calculul dobânzilor variabile şi marje fixe.

Afirmaţia e valabilă doar dacă se face conversie la cursul de la data acordării creditelor, situaţie în care nu prea am mai avea în sistem prea multe bănci rămase la care să avem încredere să ne ţinem banii.

Dacă francul scădea în valoare, era OK să vină banca şi să-ţi zică că trebuie să dai mai mulţi bani?

Sigur că nu era OK, doar că este o echivalenţă falsă. Banca e plătită în resursele pe care le atrage şi atrage resurse în moneda în care creditează. Are swap-uri, linii în franci, nu în altă monedă. Dacă primeşte un franc înapoi, la orice curs, e mulţumită să-şi acopere pasivul. Din punct de vedere contabil şi financiar, cursul de schimb contează mai puţin în relaţia credite – depozite. Contează doar diferenţialul de dobândă. În plus, banca are toate instrumentele să-şi acopere propriul risc valutar.

Cursul de schimb contează cu adevărat când debitorii nu-şi mai pot plăti creditele pentru că au venituri în lei şi valuta în care le-au luat s-a apreciat.

Clienţii au luat credite în franci, dacă luau în lei n-aveau risc valutar. S-au lăcomit la dobânzile mici – să-şi asume!

Acest mit ar trebui descusut cu începutul, până ajungem la lăcomie şi asumare.

Creditele în franci, ca şi cele în euro din soldul băncilor, sunt credite cu ipotecă imobiliară, cele mai multe pentru achiziţia de locuinţe. Cei care şi-au luat credite pentru apartamente în blocuri comuniste, ori în proiecte rezidenţiale îndoielnice la marginea Bucureştiului la preţuri de trei ori mai mari decât în urmă cu trei ani au făcut, evident, o afacere proastă, pe care, probabil, cei mai mulţi o regretă, dar pentru care au plătit în ultimii ani. Cu bani sau cu casa.

Problema e că dacă se scotoceau prin buzunare, mulţi nu găseau o leţcaie pentru avans, darămite pentru a cumpără o casă. Dar existau bănci, care tot dădeau credite, care se tot luau şi care tot creşteau preţul imobilelor. Cam aşa se întâmplă în fiecare ţară capitalistă: casele se cumpără pe credit, iar când e bulă, multe case se cumpără pe credit la preţuri din ce în ce mai mari, de din ce în ce mai multă lume.

Cei care au luat credite în franci elveţieni au făcut-o pentru că le considerau – şi chiar erau la acel moment – mai ieftine decât restul împrumuturilor, deci atractive, motiv pentru care şi băncile le-au vândut. Omul are o capacitate foarte limitată de predicţie şi viitorul îi încurcă totdeauna planurile, mai ales într-un orizont de 20-30 de ani.

Întrebarea care se pune e dacă e echitabil ca riscul valutar să fie asumat de o singură parte, de client, într-o relaţie contractuală care opune riscul de neplată ca singur risc. Aceasta este de tipul win-lose pentru bancă, în situaţia în care clientul achită ratele într-o situaţie dificilă sau lose-lose, în cazul în care clientul nu mai achită nimic şi banca trebuie să recurgă la executarea silită a garanţiei, la preţuri sub cele la care a acordat creditul. Doar că în relaţia dintre clienţi şi băncile din România, primii se pare că nu şi-au asumat contractual doar riscul valutar ci chiar… riscul contractual.

Cele mai multe dintre băncile care au acordat credite în franci, dar şi în euro, au făcut-o la dobânzi interne (decise chiar de către bancă) până în 2010, când OUG 50 de care vorbeam mai sus le-a obligat să lege ratele variabile de indicatori de tipul Libor/Euribor. Doar că transpunerea legii s-a făcut total în defavoare celor cu împrumuturi în derulare. La momentul 2010, referinţele erau la minime istorice, cu multe puncte procentuale sub valorile din 2006-2008. Însă, băncile nu au recalculat marjele de dobândă având în vedere referinţele de la data acordării creditului ci pe cele din august 2010. Astfel, clienţii au rămas să plătească marje artificial mărite.

Mai mult, multe bănci au crescut dobânzile clienţilor înainte de 2010, folosind argumentul “politicii băncii”. Aşa s-a ajuns ca nu puţini clienţi să plătească dobânzi de 7-10% pe an pentru creditele în valută, în condiţiile în care Euribor este 0% iar Libor e chiar în teritoriu negativ, tocmai din pricina acelor marje, ca să nu mai vorbim de prea-multele comisioane cu mai multe sau mai puţine justificări. Dacă clienţii au fost lacomi când au luat creditele, multe bănci au fost la fel de lacome când s-au jucat cu dobânzile clienţilor. Secţiunea Români vs. bănci de pe ECONOMICA.NET este plină de astfel de exemple.

Astfel, dacă vor să lase de la ele şi să nu bage clienţii în faliment, băncile au de unde să reducă ratele. Spre deosebire de conversia la un curs mai mic, acestea nu ar înregistra pierderi contabile, ci venituri mai mici. Unele s-ar putea să înregistreze pierderi la nivel general, dar cauza trebuie căutată la creditele neperformante, îndeosebi la cele din rândul companiilor, care constituie grosul. Ar fi şi un gest de reparaţie faţă de clienţii care nu s-au adresat încă instanţei de judecată (cei care au făcut-o şi au câştigat au primit şi sumele plătite în plus din urmă).

Tiranul Orban / bunul Orban

Pentru că e o problemă cu creditele în franci, exemplul Ungariei a fost adus în discuţie şi la noi din două perspective antagonice:

a) Tiranul Orban a intervenit cu bocancii în piaţă şi a dictat populist pierderi băncilor

b) Orban a salvat debitorii cu credite în franci din Ungaria şi a dat o palmă băncilor hrăpăreţe.

Atât a) cât şi b) sunt (parţial) neadevărate. Să vedem ce s-a întâmplat în Ungaria.

Ţara vecină avea o mare problemă cu creditele în franci elveţieni, care reprezentau în jur de 40% din soldul împrumuturilor, în timp ce în creditele în valută reprezintau în jur de 70%. Spre deosebire de România, unde BNR spune că acestea nu reprezintă risc sistemic, în Ungaria s-a considerat că reprezintă.

Forintul a suferit o depreciere mai abruptă decât leul şi mulţi debitori maghiari au ajuns în incapacitatea de a-şi plăti ratele, astfel că de mulţi ani se discută de măsuri pentru această problemă.

Doar că până anul trecut n-a fost luată nicio măsură cu adevărat temeinică. Intervenţionistul Viktor Orban (dovezile empirice arată că acesta are o aplecare pentru reglementare şi naţionaizare) a dispus, însă, taxe mai mari şi mai multe pentru bănci, ceea ce a adus la venituri mai mari la buget, nu în buzunarele debitorilor.

Declicul pentru debitori a venit anul trecut când instanţa a decis în privinţa creditelor în valută. Şi nu a decis ca acestea să fie convertite sau nu, ci că băncile au făcut abuz de poziţia lor pentru a pune costuri mai mari pe debitori.

Prima oară a venit decizia care arată că băncile au procedat împotriva legii când au perceput un curs mai mare la vânzarea de valută către clienţi faţă de cumpărarea de valută de la clienţi, după ce instanţa maghiară a obţinut aprobarea Curţii de Justiţie a UE. În Ungaria, băncile au acordat credite la dobânzi de franci, dar care au fost puse la dispoziţia clienţilor în forinţi. Când debitorii aveau scadenţa ratelor lunare, aceştia achitau la cursul de vânzare valută al băncii, care era cu până la 10% mai mare decât cel de cumpărare. Băncile făceau, astfel, bani din spread-ul valutar pe seama clienţilor. Instanţa a decis ca toate sumele încasate peste cursul băncii centrale să fie restituite clienţilor.

Apoi. Curtea Supremă de la Budapesta a mai dat o sentinţă mult aşteptată. Aceasta a decis că băncile au procedat abuziv faţă de clienţi atunci când au crescut unilateral dobânzile. Da, şi băncile maghiare s-au folosit de prevederi contractuale abuzive la fel ca cele din România, doar că aici nu există o decizie a instanţei valabilă pentru întregul sistem. Băncile maghiare au fost obligate să restituie ce au încasat din dobânzile mărite artificial. Clienţii pot utiliza aceste sume pentru stingerea unei părţi din creanţă ori pentru plata curentă a ratelor, iar puterea politică speră să meargă în consum.

Abia apoi a venit guvernul Orban, care prin majoritatea parlamentară a trecut o lege care să permită conversia creditelor din valută în forinţi nu la cursul istoric, ci la cel din piaţă. Data aleasă pentru cursul spot a fost cea de la momentul intrării în vigoare a legii, din 7 noiembrie 2014. Banca centrală a vândut valută băncilor comerciale pentru ca acestea să realizeze fără distorsiuni procesul de conversie – cu banii de la banca centrală a fost acoperit pasivul.

Decizia guvernului a fost una de forţă: practic, debitorilor le este imposibil imposibil să nu-şi convertească creditele. Deciziile instanţelor şi cea a guvernului sunt în curs de implementare.

Concluzia este că nu Orban a dictat cursul creditelor în franci în Ungaria, deşi a obligat la conversie, şi nu Orban a dispus ca maghiarii să primească înapoi peste 3,2 miliarde de euro, cât au scos din buzunarele acestora clauzele abuzive ale băncilor. Plus că Orban a avut un mare noroc că nu l-a prins 15 ianuarie cu creditele în valută.

Te-ar mai putea interesa și
Clotilde Armand anunță că DNA a deschis un nou dosar care vizează administrația condusă de Dan Tudorache
Clotilde Armand anunță că DNA a deschis un nou dosar care vizează administrația condusă de Dan Tudorache
Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a anunțat sâmbătă că Direcția Națională Anticorupție a deschis un nou dosar în care cercetează activitatea predecesorului său, social democratul......
Valul patru devine din ce în ce mai puternic: 5.388 de noi cazuri de infectare cu SARS-CoV-2 și 97 de decese în ultimele 24 de ore
Valul patru devine din ce în ce mai puternic: 5.388 de noi cazuri de infectare cu SARS-CoV-2 și 97 de decese în ultimele ...
Un număr de 5.388 de cazuri noi de persoane infectate cu SARS-CoV-2 au fost înregistrate în ultimele 24 de ore, fiind ...
Filarmonica din New York își reia concertele după un an și jumătate de pauză
Filarmonica din New York își reia concertele după un an și jumătate de pauză
După ce a stat cu porţile închise timp de 556 de zile din cauza pandemiei de coronavirus, Orchestra Filarmonică din New ...
Orban: Probabil că luni vom convoca BPR pentru a stabili calendarul moțiunii de cenzură
Orban: Probabil că luni vom convoca BPR pentru a stabili calendarul moțiunii de cenzură
Preşedintele PNL, Ludovic Orban, afirmă că Birourile permanente reunite ale Parlamentului vor fi convocate, cel mai probabil ...