Universităţile private: o gravă problemă politică

Universităţile private au devenit o problemă politică în sensul strict al termenului. Ele nu reprezintă o formă de organizare a vieţii intelectuale, o fortăreaţă a gândirii libere în faţa ideilor moştenite sau una a conservării patrimoniului intelectual, ci, pur şi simplu, o formă de reglare a pieţei muncii. Să pornim de la o statistică elementară. Potrivit anuarului din 2010 editat de Institutul Naţional de Statistică, în anul universitar 2009-2010 s-au înscris în învăţământul terţiar (zi, seral, frecvenţă redusă, la distanţă) 775 319 studenţi. Dintre aceştia însă, 322 337 erau înscrişi la universităţile particulare. De la an la an aceste date se schimbă, dar nu într-atât încât să afecteze tabloul general. Potrivit Fundaţiei Dinu Patriciu, care a făcut un studiu privind rentabilitatea universităţilor private, numărul studenţilor din instituţiile private ar fi crescut în anul universitar 2010-2011 la 400 000 sau chiar dincolo de acest prag. În orice caz putem constata că în anul universitar 2009-2010, cei care studiau în universităţile particulare reprezentau exact 41,5% din numărul total al studenţilor. Iar această proporţie s-a reprodus, cu aproximaţie, mai mulţi ani la rând, mai multe promoţii succesive de absolvenţi, scrie Deutsche Welle. 

Ideea care mai domină discursul public şi potrivit căreia universităţile private oferă diplome de rangul al doilea este fatalamente pusă în discuţie, dar nu de către mediul academic, ci de către opinia publică generală. În România, numărul studenţilor şi absolvenţilor din universităţile particulare este de ordinul milioanelor. Dacă adăugăm părinţii şi rudele apropiate ale acestora aflăm o forţă politică extraordinară. Toţi aceşti cetăţeni ai României, tineri, aflaţi la vârsta cea mai activă şi mai dinamică, nu vor să accepte că au studii de rangul al doilea, cu atât mai mult cu cât sunt destule cazuri în care absolvenţii la stat nu sunt deloc mai buni. Să nu ignorăm că universităţile de stat au proliferat ele însele, în multe oraşe ale ţării, deşi nu aveau nici baza materială şi nici capitalul intelectual necesar. În orice caz, potrivit evaluărilor ARACIS, universităţile particulare se află toate în ultima categorie valorică, dar acest lucru nu împiedică milioane de oameni să cultive pe mai departe acest tip de educaţie. Este o realitate socială deplorabilă, dar care tinde să se impună în pofida tuturor baricadelor intelectuale sau conservatoare.

Mai există însă şi un criteriu pur economic, invizibil deşi aflat la vedere, care favorizează proliferarea universităţilor private şi care le consolidează acestora prestigiul neoficial. Legislaţia românească a conservat şi a consolidat şi după reformele recente trepte de salarizare bazate pe nivelul studiilor. Este cea mai teribilă ameninţare la nivelul educaţiei universitare din România. Câtă vreme diploma universitară ea singură te plasează pe o treaptă de salarizare superioară şi îţi oferă totodată condiţii privilegiate de creştere, diploma va deveni o ţintă socială în sine. De aici a plecat goana după diplome, mai ales în domeniul public, răspândindu-se prin contagiune în sistemul privat. Încetul cu încetul însă diploma universitară a funcţionat ca o garanţie a educaţiei minime în condiţiile în care bacalaureatul îşi pierduse cu totul relevanţa, devenind un factor minim de control al accesului pe piaţa muncii.

E mai uşor de înţeles acum de ce, în pofida opiniilor unei elite conservatoare, învăţământul privat din România se bucură de o largă susţinere populară. În momentul în care s-a pus problema sancţionarii drastice a Universităţii Spiru Haret, universitatea cea mai profitabilă după clasamentul Fundaţiei Dinu Patriciu, până şi preşedintele Traian Băsescu a dat înapoi. Şi era firesc, căci problema, dincolo de presiunea puternică exercitată de grupurile de interese, avea consecinţe electorale majore. S-a născut în ultimii 15 ani o nouă realitate socială pentru care evaluările şi clasificările ARACIS reprezintă o brutală invalidare a propriului statut. Uneori aceste atacuri la prestigiul personal şi imaginea de sine, fie ele cu totul involuntare, sunt de natură să creeze adversităţi mai puternice decât tăierea salariilor.

Din nefericire însă Guvernul Ponta pare, cel puţin la prima vedere, să dea curs acestui filon popular care trăieşte din autosuficienţă şi automăgire, cu riscul de a adânci şi mai mult criza sistemului de educaţie din România.