Arhitectura încrederii: de ce contează cine desenează harta justiției

Ca avocat, intru în fiecare zi în sala de judecată cu o premisă fundamentală: că regulile contează. Nu doar regulile de procedură dintr-un dosar, ci regulile care țin întreg sistemul în picioare. Cred că o justiție puternică începe cu o geometrie instituțională clară.

Tocmai de aceea, demersul recent al Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) este o gură de aer proaspăt. Pentru prima dată după mulți ani, instanța supremă a pus punctul pe „i” în chestiuni care nu țin de conjunctură, ci de însăși stabilitatea sistemului.

Să fim clari: când ICCJ vorbește despre separarea reală a carierei judecătorilor de cea a procurorilor, nu face un exercițiu teoretic. Ne spune un adevăr fundamental: nu poți avea o justiție imparțială dacă liniile dintre cel care acuză și cel care judecă rămân încețoșate. Când vorbește despre independență și organizarea instanțelor, ICCJ nu discută birocrație, ci discută despre eficiență, despre cum facem ca actul de justiție să fie rapid, previzibil și, mai ales, corect.

Este un demers pe care îl salut și de care aveam nevoie. Dar, dacă tot vorbim despre independență și despre respectarea regulilor, trebuie să avem curajul să punem și a doua întrebare, cea care ține de arhitectura sistemului nostru.

Este oportun ca care inițiază și conduce platforma centrală de reflecție asupra sistemului să fie instanța supremă? Nu este o întrebare despre legalitate; nimeni nu contestă dreptul ICCJ de a avea o voce.

Într-o democrație așezată, fiecare instituție are un rol precis. Constituția noastră nu este o listă de sugestii, ci un plan de construcție. Iar acel plan spune că garantul independenței justiției este Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). Ea este instituția creată special pentru a coordona politicile privind cariera magistraților (procurori și judecători) și organizarea sistemului.

De ce contează acest detaliu? Pentru că, din punct de vedere al arhitecturii instituționale, lucrurile funcționează cel mai bine atunci când respectăm rolurile pentru care am fost mandatați.

Ar fi fost mult mai natural ca un mecanism permanent care să dezbată viitorul justiției (independența, cariera, organizarea procurorilor și judecătorilor) să fie coordonat de CSM. Într-o lume ideală, am vedea un CSM care conduce această navă, având ICCJ și Ministerul Public ca parteneri activi la masa dialogului. Justiția nu are nevoie de salvatori individuali, ci de un mecanism în care leadership-ul sistemic aparține instituției desemnate constituțional pentru această misiune.

Dar să fim sinceri. Acest rol constituțional nu este un premiu, ci o responsabilitate uriașă care trebuie exercitată cu viziune și curaj. Acum, mingea este în terenul CSM, care trebuie să demonstreze că merită acest rol de lider prin acțiuni concrete, nu doar să îl revendice în comunicate sterile.

În final, consolidarea statului de drept nu se face doar prin idei bune, ci și prin rigoare instituțională. Un sistem bine echilibrat presupune ca dialogul major să pornească de la centrul său de greutate: CSM. Independența justiției este cel mai bine protejată atunci când fiecare actor își exercită rolul constituțional la potențial maxim, fără suprapuneri și fără zone gri.

Dacă vrem o justiție care să reziste testului timpului, trebuie să ne asigurăm că fundația este construită de cine trebuie, cum trebuie și cu toți cei vizați la aceeași masă.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale Lynx Legal Gilescu Văleanu & Partenerii SPARL, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.