De la 1 ianuarie 2026, pragul fiscal pentru mijloace fixe a crescut la 5.000 de lei. Ce înseamnă, în practică, pentru companii?

În realitate, pentru multe companii, dificultatea va fi gestionarea diferenței dintre tratamentul fiscal și cel contabil, precum și recalibrarea politicilor interne de capitalizare, a registrelor de mijloace fixe și a proceselor de raportare financiară.

Ce prevede noua regulă fiscală

Potrivit art. 28 alin. (2) din Codul fiscal, mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplinește cumulativ anumite condiții, inclusiv condiția valorică potrivit căreia, la data intrării în patrimoniul contribuabilului, activul trebuie să aibă o valoare fiscală egală sau mai mare de 5.000 lei.

Prin urmare, începând cu 2026, plafonul fiscal crește față de nivelul anterior și creează posibilitatea unei recuperări mai rapide a costului pentru activele aflate sub acest prag.

În același timp, este important de reținut că, din perspectivă fiscală, capitalizarea sub acest plafon rămâne permisă. Art. 28 alin. (21) din Codul fiscal prevede expres că, în cazul unei imobilizări corporale cu valoare fiscală mai mică decât limita stabilită, contribuabilul poate recupera cheltuiala prin deduceri de amortizare.

Așadar, noul prag de 5.000 de lei nu trebuie interpretat ca o interdicție de capitalizare sub acest nivel, ci ca o modificare a pragului fiscal de referință.

Din perspectivă contabilă, regula rămâne aceeași

Deși schimbarea fiscală este semnificativă, din punct de vedere contabil nu se modifică regula de bază.
Conform OMFP 1802, activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii economice viitoare și deținute pe o perioadă mai mare de un an. În consecință, din perspectivă contabilă, ar trebui capitalizate toate activele cu durată de viață mai mare de 12 luni, inclusiv cele cu valoare sub 5.000 de lei.

Această diferență de logică între contabil și fiscal este esențială. Fiscal, pragul devine mai ridicat. Contabil, criteriul relevant rămâne durata de utilizare și existența beneficiilor economice viitoare.

Unde apare impactul real: evidențe paralele și complexitate administrativă

Pentru contribuabili, implicația practică majoră nu este doar una de deductibilitate, ci una de administrare.
Dacă o companie aplică strict tratamentul contabil și capitalizează toate activele cu durată de viață mai mare de un an, inclusiv cele sub 5.000 lei, în timp ce tratamentul fiscal urmează o logică diferită, apare necesitatea unei evidențe distincte pentru cele două perspective.

Mai concret, aceasta poate însemna:
• registru de mijloace fixe separat sau evidență distinctă pentru scop fiscal;
• calcul separat al amortizării contabile și fiscale;
• procese suplimentare de reconciliere;
• o nevoie mai mare de control intern și trasabilitate.

Pentru activele create doar din motive contabile, dar care nu sunt tratate identic în zona fiscală, costul va trebui reflectat fiscal astfel încât să fie recunoscut în anul curent, ceea ce presupune configurări distincte la nivel de durată și tratament în evidențe.

Pe scurt, simplificarea fiscală poate genera, paradoxal, mai multă complexitate operațională.

Obiectele de inventar: o zonă care cere atenție

O excepție practică apare în cazul obiectelor de inventar. În logica OMFP 1802, acestea sunt asociate, în principiu, cu active având durată de utilizare sub un an. Din perspectivă fiscală, abordarea practică este similară, fiind corelată atât cu valoarea redusă, cât și cu durata scurtă de utilizare.

Totuși, în practică, unele companii stabilesc prin politicile contabile un prag intern sub care activele cu valoare redusă, chiar dacă au durată de viață mai mare de un an, nu sunt capitalizate, din considerente de eficiență administrativă.

Această abordare poate fi utilă, dar nu este lipsită de riscuri. Dacă valorile devin materiale, auditorii pot contesta o astfel de politică, tocmai pentru că ea se îndepărtează de regula contabilă generală. Cu alte cuvinte, pragul intern de simplificare trebuie calibrat cu grijă și susținut de argumente solide de materialitate.

Ce ar trebui revizuit in vedere aplicarii noilor reguli

Majorarea pragului fiscal ar trebui să determine companiile să își revizuiască, cel puțin următoarele elemente:
• politica internă de capitalizare;
• tratamentul activelor cu valoare sub 5.000 lei și durată de viață mai mare de un an;
• modul de funcționare al registrului de mijloace fixe;
• calculul amortizării contabile versus fiscale;
• politicile contabile și prezentările din notele la situațiile financiare.

Concluzie

Creșterea pragului fiscal la 5.000 lei este, în mod evident, o măsură favorabilă contribuabililor și are potențialul de a accelera recuperarea fiscală a costurilor pentru o categorie largă de active.
Totuși, beneficiul fiscal nu elimină obligația unei analize atente din perspectivă contabilă și operațională. Pentru activele cu durată de viață mai mare de un an, regulile contabile rămân neschimbate, iar diferența dintre cele două tratamente poate genera procese paralele, reconcilieri suplimentare și nevoia unei documentări mai riguroase.
Din această perspectivă, întrebarea relevantă pentru companii nu este doar dacă noua regulă aduce un avantaj fiscal, ci cum poate fi implementată în mod eficient, fără a transfera simplificarea pe zona de taxe în complexitate pe zona de back-office.

Artico de Silvian Milea, partener PwC România și Ioana Massier, Senior Manager PwC România