Informații oficiale pentru 8 milioane de viitori pensionari. Cum a ales România cea mai socialistă metodă pentru plata pensiilor Pilon II și ce alte opțiuni mai avea-Date în exclusivitate

Este adevărat, însă, că formula aleasă de România, adică limitarea masivă a retragerilor forfetare (plăți unice) și plata pensiei pe termen lung (anuități) este dominantă în spațiul reprezentat de UE și OECD (organizație care adună bună parte a  economiilor importante din lume). Nu este însă și singura. Mai mult, România a adus și o notă specială acestui tip de abordare, propunând legarea sumei lunare pe care ar urma să o încaseze pensionarii de un indicator din zona protecției sociale, adică indemnizația socială pentru pensionari și făcând astfel sistemul chiar „mai socialist” decât oricum era.  Vă prezentăm, în continuare, prima analiză completă a sistemelor de plată a pensiilor private din Europa, în comparație cu ce propun autoritățile în România. Materialul a fost realizat pe baza datelor publice oficiale, de la analiza OECD privind formele de plată ” Lump sum vs Annuity” (Sume forfetare vs anuități) la reglementările specifice dim țările vizate, știri și declarații de presă.

În realizarea acestui material, Economica a primit sprijinul unor specialiști cu experiență vastă în domeniul financiar în general și în cel al pensiilor private, în particular. Concluzia trasă împreună cu sursele amintite este următoarea: România s-a aliniat unei direcții dominante în UE (limitarea retragerilor forfetare și asigurarea plăților pe termen lung), influențată fiind de discuțiile cu OCDE și Comisia Europeană despre sustenabilitate și protecție socială. Retragerea parțială urmată de rentă nu este însă o cerință obligatorie “bătută în cuie” la nivel internațional, ci o opțiune de politică publică pe care majoritatea țărilor au îmbrățișat-o, în timp ce altele au ales căi mai liberalizate. Important este ca orice model adoptat să mențină echilibrul între flexibilitate pentru individ și siguranță financiară pe termen lung, fiecare țară calibrându-și acest echilibru în funcție de contextul său economic, social și cultural.

Înainte de va prezenta datele seci, amintim că 90% din cei 200.000 de români care au ajuns în postura de beneficiari ai activului acumulat în sistemul de pensii administrate privat (Pilonul II) au optat pentru plata unică, în ciuda faptului că cealaltă posibilitate disponibilă în prezent, adică plata eșalonată pe 5 ani, prezintă unele avantaje fiscale. Așadar, plata unică este clar preferată de populația, iar eliminarea ei va afecta participanții, cel puțin pe cei care vor ieși la pensie în următorii ani, având acumulate sume modeste în cel mai bun caz. Amintim că peste 8,3 milioane de români sunt participanți în sistemul de pensii private, unde merg automat 4,75 puncte procentuale din salariul brut încasat de aceștia.

AICI toate detaliile privind noua lege care stabilește forma în care va putea fi încasată pensia privată

Citește și: Schimbarea deceniului pentru 8,3 milioane de români a ajuns în Guvern. Apucă sau nu să vadă miliardele din conturile de pensii administrate privat? Circa 4 milioane de participanți sunt scoși direct din calcul

Retragerea pensiilor private în țările OCDE: opțiuni și practici comparative

Sistemele de pensii private din țările OCDE prezintă o varietate de opțiuni de retragere a economiilor acumulate, atât în cadrul schemelor obligatorii (de tip Pilon II, administrate privat) cât și al celor voluntare (planuri de pensii ocupaționale sau individuale). Modalitățile de plată la pensionare includ, în diferite proporții și condiții, sume forfetare la retragere (lump sum), plăți eșalonate pe termen fix (așa-numitele retrageri programate) și anuități viagere (pensii pe viață oferite de un furnizor de asigurări). În continuare vom compara practicile din diverse țări OCDE – de la sisteme cu retrageri foarte flexibile (unde participantul poate încasa integral economia, ca în SUA sau Marea Britanie) până la sisteme cu retrageri strict reglementate (unde cea mai mare parte a sumei trebuie convertită în venit lunar pe termen lung, ca în multe țări europene). Vom oferi exemple concrete de procente permise pentru retragere forfetară și condițiile aferente, tipurile de opțiuni disponibile la pensionare și eventualele limite de durată sau de sumă aplicate. De asemenea, vom analiza cazul României, unde noua lege a pensiilor private limitează retragerea inițială la 25% și impune plata eșalonată pe cel puțin 10 ani, explicând motivele economice, juridice și de convergență internațională din spatele acestei decizii. În final, vom clarifica dacă practica retragerii parțiale urmate de rentă viageră este o obligație impusă de OCDE sau doar o recomandare, și vom arăta exemple de țări care oferă alternative mai flexibile (inclusiv plata integrală imediată sau eșalonarea pe perioade mai scurte, de exemplu 5 ani / 60 de luni, la alegerea participantului).

Opțiuni de retragere în țările OCDE – sume forfetare vs. anuități

În general, la momentul pensionării dintr-un fond de pensii private, există trei forme principale de plată a beneficiilor  :

• Sumă forfetară unică (lump sum) – plata întregului capital acumulat printr-o singură tranșă . Aceasta oferă lichiditate imediată pensionarului, însă vine cu riscul epuizării rapide a economiilor și al pierderii garanției unui venit pe viață . Multe țări permit retragerea forfetară integrală doar dacă suma este mică (considerată insuficientă pentru o pensie viageră semnificativă) . În unele state (ex.: Hong Kong, India, Filipine – fonduri de tip provizion), plata forfetară unică este forma standard de plată a pensiei .
• Retragere programată (plăți eșalonate) – plata capitalului prin rate fixe sau variabile, de obicei pe o perioadă determinată (de exemplu, 10 ani) ori pe durata estimată a vieții, cu posibilitatea recalculării soldului rămas . Această metodă menține economiile investite și permite moștenitorilor să primească soldul neutilizat în caz de deces prematur, însă nu garantează un venit pe toată durata vieții (beneficiarul își asumă riscul longevității)  . Retragerea programată a fost introdusă inițial în Chile și s-a dovedit o opțiune populară în mai multe țări , fiind considerată un compromis între retragerea integrală și anuitatea viageră.
• Anuitate viageră (pensie pe viață) – transformarea capitalului acumulat în plăți garantate pe toată durata vieții prin achiziționarea unui produs de asigurare de rentă. Avantajul principal este eliminarea riscului de a rămâne fără venit la bătrânețe, însă anuitatea implică cedarea capitalului către un asigurător (ceea ce anulează posibilitatea de moștenire a soldului neconsumat)  . Multe sisteme prevăd și anuități cu clauze speciale – de pildă, garantate pe o durată minimă (5 sau 10 ani) ori reversibile către soț – pentru a atenua dezavantajele în caz de deces timpuriu  .

În practică, țările OCDE combină aceste forme în diferite proporții și impun diverse limitări pentru a echilibra libertatea individuală cu obiectivul asigurării unui venit adecvat la bătrânețe. Tabelul de mai jos prezintă exemple din mai multe țări, evidențiind procentul din acumulare ce poate fi retras ca sumă forfetară și condițiile principale pentru restul sumei (dacă este convertit în anuitate sau plătit eșalonat):

Sisteme obligatorii (Pilon II și echivalente) – exemple comparative

România – Pilon II (administrat privat, DC)(Lege adoptată în 2023, punere în practică 2024-2025) max. 25% din activul individual   (taxare: impozit și contribuții sănătate dacă suma depășește anumite praguri) Retragere programată pe o perioadă de minimum 10 ani SAU pensie viageră achiziționată de la un furnizor autorizat .  (Participantul poate alege între aceste două forme pentru cei ~75% rămași.) Excepții: dacă suma totală din cont este sub un prag minim (12 indemnizații sociale ~ 15.372 lei), se permite retragerea integrală într-o tranșă . De asemenea, se preconizează posibilitatea retragerii integrale în cazuri excepționale (ex. diagnostic medical grav), similar practicilor din alte țări  .

Bulgaria – Pilon II (fonduri universale obligatorii DC) max. 25% din cont la pensionare   Restul se plătește eșalonat lunar până la epuizare, pe o durată de cel mult 10 ani  SAU ca pensie viageră (dacă participantul optează sau suma e suficient de mare pentru a cumpăra anuitate). Pentru a avea anuitate, legea cere ca pensia viageră să atingă cel puțin 15% din pensia socială minimă garantată de stat . Dacă activul nu e suficient pentru această condiție, plata se va face doar sub formă de retragere programată sau sumă unică mică.

Polonia – sistemul de conturi individuale (fost Pilon II) (Sistem reformat radical în 2014-2017; cea mai mare parte a fondurilor au fost trecute la stat.) În propunerile inițiale, se discuta limitarea sumei forfetare la 15% , restul urmând să fie plătit eșalonat pe ~10 ani (așa-numita „plată programată” în tranșe lunare). (În forma actuală, după transferul majorității activelor la sistemul public, opțiunile de retragere din fondurile rămase sunt restrânse. Participanții rămași pot transfera activele la un cont special sau încasa cu impozitare, în urma recentelor reforme.) Notă: Polonia nu mai are un Pilon II funcțional clasic; existența unei limite de 15% a fost menționată ca exemplu de bună practică europeană în documentația legislativă din România , deși nu s-a aplicat efectiv pe scară largă din cauza desființării Pilonului II polonez.

Chile – sistem AFP (conturi individuale obligatorii, DC) 0% forfetar garantat pentru majoritatea participanților. (Nu este permis ca participantul mediu să retragă integral sau parțial la momentul pensionării, deoarece scopul este furnizarea unei pensii regulate.) Opțiuni principale: fie cumpărarea unei anuități viagere de la o companie de asigurări, fie alegerea unei „pensii programate” (retragere periodică recalculată anual din contul rămas, pe baza speranței de viață)  . De asemenea, există și opțiunea combinată (o parte din bani pentru anuitate, restul retragere programată) în anumite condiții . Excepție: Dacă fondurile acumulate depășesc cu mult necesarul pentru a asigura o pensie minimă (ex: după achiziția unei anuități care garantează ≥100% pensia minimă, iar soldul rămas poate finanța un nivel al pensiei peste un prag, ~70% din ultimul salariu), atunci excesul de capital poate fi retras forfetar  . (Doar un procent mic de pensionari cu acumulări foarte mari beneficiază de această posibilitate de retragere suplimentară.)

Norvegia – pensii ocupaționale obligatorii (conturi DC pentru angajații privați, introduse după 2006) 0% forfetar la pensionare (retragere integrală nepermisă decât pentru conturi infime). Întregul sold este folosit pentru plăți periodice. Participantul poate alege durata peste un anumit minim: în general plata trebuie întinsă pe cel puțin 10 ani de la pensionare . Dacă cineva iese la pensie la 67 de ani, asta înseamnă minim până la ~77 de ani. Poate alege și opțiunea unei anuități viagere dacă dorește venit pe toată viața. Observație: Legea norvegiană nu permite plăți mai scurte de 10 ani pentru a preveni consumarea accelerată a economiilor înainte de vârste foarte înaintate . Practic, nu există opțiunea unei sume forfetare substanțiale la momentul pensionării; beneficiarul primește fie pensie pe viață, fie o pensie temporară pe un număr de ani (dar nu mai puțin de 10).

Note: DC = plan cu contribuții definite (Defined Contribution). În toate cazurile de mai sus, dacă suma acumulată este foarte mică (sub anumite praguri), țările permit comutarea în sumă unică pentru a evita administrarea unor pensii infime (așa-numitele „trivial pensions”). De exemplu, în Germania (Riester), dacă pensia lunară rezultată ar fi sub ~35 euro, se poate plăti toată suma deodată fără penalizare . Similar, în Italia, dacă 70% din acumulare ar genera o pensie sub 50% din pensia socială, atunci se permite retragerea 100% capital .

Sisteme voluntare/ocupaționale – exemple comparative

În schemele de pensii private voluntare (de tip Pilon III, planuri ocupaționale sau conturi individuale cu stimulente fiscale), regulile de retragere tind să fie mai flexibile, deoarece se consideră că aceste economii suplimentare completează pensia publică de bază. Totuși, unele țări impun restricții și la aceste planuri, mai ales dacă au beneficiat de facilități fiscale. Următorul tabel prezintă câteva exemple relevante:

Țară / Plan voluntar Opțiuni de retragere la pensionare (procent și tip) Condiții și observații principale

SUA – plan 401(k) (plan de pensii oferit de angajator, contribuții voluntare ale salariatului și firmei) Retragere integrală sau parțială liberă: La împlinirea vârstei de pensionare (sau după 59½ ani), participanții pot scoate oricât doresc din cont, inclusiv 100% dintr-odată, fără a fi obligați să cumpere anuitate  . De asemenea, pot alege plăți periodice (de ex. conversia contului într-un venit lunar, administrat de ei sau de plan) sau pot menține economiile investite și să facă retrageri pe măsură ce au nevoie. Impozitare: Sumele retrase din 401(k) sunt impozitate ca venit (contribuțiile au fost deductibile). Constrângeri fiscale: Dacă nu începe retragerile până la o anumită vârstă (73 de ani în 2025, conform regulilor Required Minimum Distributions), statul impune retrageri minime anuale forțate, pentru a asigura distribuția treptată a capitalului și colectarea impozitelor. Observație: În practică, majoritatea americanilor optează fie să încaseze o parte substanțială la momentul pensionării (de ex. pentru a-și achita datorii sau alte cheltuieli), fie să transfere banii într-un IRA (cont individual de pensii) din care scot apoi flexibil. Puțini achiziționează efectiv anuități – plățile forfetare și retragerile flexibile domină comportamentul participanților  .

Marea Britanie – pensii private DC (inclusiv scheme auto-înrolate și SIPPs) Retragere foarte flexibilă (“pension freedoms” după 2015): La pensionare (de regulă după 55-57 ani), un participant poate retrage până la 100% din sumă. În mod tipic, 25% din capital poate fi luat ca sumă forfetară scutită de impozit, iar restul de 75% poate fi retras fie tot imediat (dar impozitat conform tranșelor de venit), fie eșalonat după necesități, fie utilizat (total sau parțial) pentru a cumpăra o anuitate  . Practic nu există obligativitatea unei rente viagere – decizia este lăsată participantului. Reglementare: Reforma din 2015 a eliminat cerința anterioară de a cumpăra o anuitate până la 75 de ani. Acum se permite „drawdown” flexibil – menținerea fondului investit și retragerea periodică a oricărei sume, la alegere . Considerații fiscale: Retragerile peste limita de 25% tax-free sunt impozitate ca venit obișnuit. Pentru a preveni abuzul (scoaterea banilor și re-contribuirea pentru noi deduceri), există limite la contribuțiile ulterioare dacă ai început retragerile flexibile. Observație: Majoritatea britanicilor iau cel puțin cei 25% neimpozitați imediat ce pot , însă apoi trebuie să gestioneze cu grijă restul economiilor – există riscul epuizării dacă retrag prea mult prea repede.

Germania – plan Riester Rente (pensie individuală cu primă de stat, voluntară) Retragere parțială limitată: La începutul fazei de plată, beneficiarul poate lua până la 30% din capitalul acumulat sub formă de sumă forfetară . Cel puțin 70% din capital trebuie să finanțeze o pensie privată pe viață (“Riester-Rente”), plătită lunar de furnizorul produsului . Condiții legale: Riester este conceput obligatoriu ca rentă viageră – dacă cineva dorește să scoată toți banii contrar destinației, legea consideră retragerea „utilizare neconformă” și impune penalități severe: returnarea tuturor subvențiilor primite de la stat + plata impozitelor pe întreaga sumă retrasă . Excepție: dacă pensia lunară calculată ar fi foarte mică (

Italia – fondi pensione complementari (fonduri de pensii ocupationale sau individuale, Pilon III) Retragere parțială sau totală în funcție de nivelul acumulării: Implicit, legea permite plata în capital a maximum 50% din suma acumulată, iar cel puțin 50% trebuie convertit într-o anuitate privată . Participantul poate opta și pentru 100% rentă. Excepție pentru sume mici: dacă 70% din capital ar genera o rentă anuală

Suedia – pensii ocupaționale (scheme DC prin angajator, voluntare dar foarte răspândite) Retragere flexibilă cu durată la alegere: Participanții pot alege ca plata pensiei din schema ocupațională să se facă pe o perioadă fixă, de exemplu 5, 10, 15 sau 20 de ani, sau pe viață . Implicit, dacă nu se alege altceva, companiile de pensii plătesc viager (pe viață), dar mulți aleg perioade determinate mai scurte. Consecințe: Alegând o perioadă scurtă (ex. 5 ani), pensionarul primește o sumă lunară mult mai mare în primii ani de retragere, însă după epuizarea celor 5 ani nu va mai primi nimic din acel fond. Acest model este posibil în Suedia deoarece pensia publică de stat (Pilon I) asigură un venit de bază pe viață; pensia ocupațională e adesea considerată un supliment de care unii preferă să beneficieze anticipat. Observație: Autoritățile suedeze au avertizat participanții să planifice cu atenție retragerile – peste o treime din cei peste 55 de ani nu erau siguri cum să procedeze, iar mulți aleg retragerea pe 5 ani, ceea ce le scade drastic venitul după acea perioadă . Totuși, legea permite această flexibilitate, considerând că e dreptul individului să dispună de economiile sale complementare.

Australia – Superannuation (fond obligatoriu de pensii prin angajator, cu contribuții de 10-12%; fonduri DC) Retragere liberă: După atingerea vârstei de acces (preservation age, 60 de ani pentru a fi scutit de impozit), australienii pot scoate oricât din contul de superannuation, chiar și 100% ca lump sum. Nu există cerința cumpărării unei anuități. Alternativ, pot lăsa banii în fond și își pot stabili o pensie privată (income stream) din acel cont, sumele rămase continuând să fie investite. Particularități: Retragerile din superannuation după 60 de ani sunt neimpozabile (sistemul fiscal EET – impozit la contribuție și pe câștiguri, dar nu la retragere). Statul australian nu impune un ritm anume de epuizare a fondurilor, însă există stimulente: un pensionar care își consumă economiile poate beneficia de pension de stat (Age Pension) testată în funcție de venit/patrimoniu. În practică, mulți aleg să ia o parte din bani ca lump sum (de exemplu pentru a-și achita ipoteca casei la pensionare) și să transforme restul într-o pensie tip „account-based” (retragere periodică flexibilă). Observație: Australia oferă „gama completă de opțiuni” – retragere integrală, retragere programată sau anuitate – lăsând individului responsabilitatea gestionării banilor după pensionare  . Debatul public continuă privind riscul ca unii să își irosească prea repede banii, însă până acum politica a favorizat libertatea de decizie.

Legenda: EET = Exempt-Exempt-Taxed (contribuții deductibile, acumulare neimpozitată, plăți impozitate); invers, TEE = Taxed-Exempt-Exempt (contribuții din venit impozitat, creștere și plăți neimpozitate). Regimul fiscal influențează adesea opțiunile de retragere: de exemplu, în UK și Irlanda există un stimulent tradițional pentru un lump sum neimpozabil de ~25%, pentru a recompensa economisirea pe termen lung  .

După cum se observă, practicile din OCDE variază considerabil. Unele țări impun conversia majorității economiilor într-o pensie pe termen lung (ex. Germania, Italia, majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est cu piloni obligatorii), în timp ce altele permit individului acces aproape neîngrădit la bani la vârsta pensionării (ex. Marea Britanie, SUA, Australia). Există și abordări intermediare: de exemplu, în Irlanda, regulile au fost relaxate recent – după ce un participant retrage 25% ca sumă forfetară, nu mai este obligat să cumpere anuitate dacă are fie o pensie publică suficientă, fie transferă fondurile într-un cont de retragere (ARF) din care face plăți flexibile. În Japonia și Danemarca, legislația prevede de asemenea o gamă completă de opțiuni – lump sum, anuitate sau retrageri programate – personalul având libertatea să combine formele în funcție de preferințe . Însă chiar și în aceste cazuri, de multe ori o parte a economiilor se află în produse care implicit sunt anuități (de exemplu, Danemarca are scheme împărțite: contribuțiile pot merge parțial către un cont de tip ”kapitalpension” ce permite retragere unică și parțial către un cont ”livrente” ce plătește pe viață).

Un element comun în majoritatea țărilor este existența limitărilor pentru sumele foarte mici și a excepțiilor umanitare. Mai exact, dacă fondul acumulat este mic (sub un prag considerat a da o pensie „trivială”), atunci de regulă se permite plata integrală – acest principiu apare în România (pragul 12×indemnizația socială) , Bulgaria, Germania, Italia ș.a., pentru a simplifica administrarea. De asemenea, unele țări permit retrageri totale în caz de boli grave, dizabilitate sau speranță de viață redusă – de exemplu, Marea Britanie și SUA au prevederi speciale pentru retragerea anticipată a economiilor de pensie în caz de boală terminală, fără penalități. În proiectul de lege din România s-a propus la consultare acordarea posibilității de retragere 100% în caz de urgență medicală sau socială, în acord cu „practicile OCDE” , ceea ce sugerează că astfel de clauze de compasiune există și în alte jurisdicții.

De ce România limitează suma forfetară la 25% și impune minimum 10 ani de plăți programate?

Noua lege a pensiilor private din România (aflată în 2023-2025 în procedură de adoptare și consultare publică) schimbă fundamental modul în care participanții își vor primi banii acumulați în Pilonul II (fondurile obligatorii) și Pilonul III (fonduri voluntare). Până acum, legislația era sumară și permitea în principiu fie plata unică, fie eșalonată pe cel mult 5 ani, însă fără un cadru detaliat de implementare – fapt ce a dus la amânarea oricărei plăți, întrucât primele generații de contributori nu atinseseră încă vârsta de pensionare . Adoptarea noii legi la ~17 ani de la lansarea pilonilor de pensii private vine în întâmpinarea valului de pensionări ce va începe în jurul anului 2030 (cei circa 9 milioane de participanți ai Pilonului II se apropie de maturitate)  .

Motivele principale invocate pentru limitarea retragerii forfetare la 25% și obligativitatea unei plăți eșalonate de minim 10 ani pentru restul fondurilor sunt:

• Alinierea la practicile europene și internaționale: Autoritățile române (ASF) au studiat media și modelele din alte țări OCDE și UE. S-a constatat că, în general, țările care au sisteme similare nu permit retragerea integrală imediată a banilor, ci doar o parte. Procentul de 25% corespunde aproximativ mediei europene, existând țări cu limite de ~30% și altele cu ~15%  . De pildă, Bulgaria are tot 25%, Polonia avea în vedere ~15%, Germania ~30% la Riester etc. – deci alegerea României se încadrează în acest “interval de variație” acceptat. În expunerea de motive a legii s-a menționat explicit că 25% este media practicată în UE . Oficialii ASF au subliniat că „nu există nicăieri în Europa un sistem de pensii unde să poți retrage toți banii” la pensionare   – prin natura lor, fondurile de pensii sunt concepute pentru a oferi plăți graduale, pe termen lung, nu pentru a funcționa ca un cont de economii lichid în totalitate la vârsta de 60-65 de ani.
• Protejarea stabilității sistemului și a piețelor financiare: O îngrijorare majoră era că, fără aceste restricții, sute de mii de oameni ar fi putut solicita simultan retragerea integrală a banilor la momentul pensionării, ceea ce ar fi forțat fondurile de pensii să vândă rapid activele deținute pentru a face plățile  . Acest “run” pe fonduri ar fi putut destabiliza piețele financiare locale, dat fiind că fondurile Pilon II din România sunt investitori importanți în titluri de stat, acțiuni locale și obligațiuni corporative. Prin limitarea la 25% a sumei inițiale, eventualele retrageri masive vor fi mult diminuate ca volum, permițând fondurilor să gestioneze lichiditățile gradual.
• Asigurarea unui venit pe termen lung pentru pensionari (adecvarea pensiilor): Din perspectivă socială, autoritățile au dorit să evite situația în care un pensionar își cheltuie rapid toată economia de la Pilonul II și rămâne apoi doar cu pensia publică (Pilon I). Obligând transformarea a 75% din bani într-o pensie privată plătită minimum 10 ani (dacă nu chiar pe viață, dacă optează participantul), se previn cazurile de epuizare prematură a resurselor și se contribuie la menținerea unui venit constant după retragere . Practic, se creează un al doilea pilon de venit lunar (pe lângă pensia de stat), cel puțin până la ~75-77 de ani (dacă cineva se pensionează la 65 și primește 10 ani plăți programate). Ideal, participantul poate alege și o rentă viageră, asigurându-se astfel pe toată durata vieții. Această filosofie este în concordanță cu recomandările organismelor internaționale care pun accent pe “pension adequacy” (adecvarea pensiei) și prevenirea sărăciei la bătrânețe.
• Rațiuni fiscale și de beneficii sociale: Plata eșalonată poate fi mai avantajoasă fiscal pentru pensionari. În România, pensiile private sub un anumit prag pot fi scutite de impozit pe venit și contribuții de sănătate, pe când o sumă mare primită deodată ar putea depăși aceste praguri și ar fi taxată semnificativ. ASF a explicat că, alegând tranșe lunare mai mici, mulți pensionari vor plăti impozite mai mici sau deloc  . Concret, în prezent pensiile sub 2.000 lei sunt scutite de impozit pe venit, iar pentru partea care depășește 4.000 lei se datorează contribuție de sănătate – prin urmare, retragând banii pe 10+ ani, e mai probabil ca fiecare plată lunară să rămână sub aceste praguri și să fie netaxată integral. În plus, dacă cineva ar retrage toți banii și i-ar consuma, ar putea ulterior solicita ajutor social de la stat; menținând plățile lunare, se reduce presiunea pe sistemul de asistență socială.
• Condiționalitate în procesul de aderare la OCDE: România și-a asumat adoptarea legislației privind plata pensiilor private ca parte a pachetului de reforme necesare aderării la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)  . OCDE, în analizele sale, pune accent pe existența unor cadre de ”decumulare” bine reglementate. Faptul că Pilonul II funcționa de 17 ani fără un mecanism clar de plată era o anomalie. Alexandru Petrescu (președintele ASF) a declarat că adoptarea acestei legi a pensiilor private este „un demers necesar și prioritar” și constituie „una dintre condițiile aderării României la OCDE” . Altfel spus, România trebuia să se alinieze la standardele OCDE, demonstrând că fondurile de pensii private sunt capabile nu doar să acumuleze contribuții, ci și să furnizeze venituri de pensie într-un mod solid, supravegheat și predictibil. De menționat că OCDE nu impune un anumit procent (25% sau altul), dar cere existența unui echilibru între flexibilitate și protecția pensionarilor; limita de 25% a fost modul ales de România pentru a îndeplini acest deziderat, fiind justificată și ca medie europeană.

Pe lângă acestea, contextul intern a jucat un rol: la consultările publice, unii reprezentanți ai consumatorilor au criticat inițial propunerea, considerând-o prea restrictivă. S-au sugerat amendamente precum creșterea avansului forfetar la 30% și reducerea perioadei minime de plată la 5 ani , argumentându-se că altfel participanții se simt nedreptățiți (mulți români au o speranță de viață sub media UE, iar 10 ani de plată ar putea depăși durata cât se vor bucura efectiv de bani)  . De asemenea, s-a invocat dreptul de proprietate: „statul nu poate spune unui om cum să-și folosească banii”, după cum a declarat un lider politic , sugerând că pensia privată fiind rezultatul economisirii individului, acesta ar trebui să aibă ultimul cuvânt. Cu toate acestea, autoritățile au mers înainte cu forma de 25%/10 ani, considerând-o echilibrată. Criticile au fost respinse pe motiv că legea nu avantajează companiile (cum s-a acuzat, că ar favoriza firmele de asigurări obligând lumea să ia anuități), ci urmărește „bonitatea și soliditatea fondului și tratament egal pentru beneficiari”, în cuvintele ASF .

În concluzie, România a adoptat limita de 25% sumă forfetară inițială și minimum 10 ani de plăți pentru rest din rațiuni multiple: armonizare cu modelele OCDE/UE, prevenirea riscurilor sistemice și sociale, considerente fiscale și ca răspuns la un vid legislativ ce trebuia umplut înainte ca primele generații Pilon II să iasă la pensie. Acest design îmbină o mică doză de flexibilitate (participantul totuși primește un sfert din bani imediat, dacă dorește, plus are opțiunea între 10 ani sau anuitate pe viață pentru rest) cu o garanție de venit continuu pe termen lung din cea mai mare parte a economiilor.

Retragerea parțială + rentă viageră – obligație OCDE sau recomandare?

Practica de a limita retragerile forfetare și de a impune o formă de rentă (viageră sau temporară) pentru fondurile de pensii private nu este o obligație formală impusă de OCDE prin vreun tratat sau standard cu caracter coercitiv. OCDE, ca organizație, emite recomandări și analize de politici în domeniul pensiilor, evidențiind avantajele decumulării ordonate, însă deciziile concrete rămân la latitudinea fiecărui stat membru. Cu alte cuvinte, OCDE promovează principii de bună practică, dar nu impune un model unic.

Faptul că România a inclus retragerea parțială urmată de rentă în condițiile de aderare la OCDE nu înseamnă că toate țările membre OCDE au exact aceeași reglementare – după cum am văzut, există variații mari între țări. Mai degrabă, OCDE a dorit ca România să aibă o legislație predictibilă și sustenabilă a fazei de plată, pentru a evita probleme precum pauperizarea pensionarilor sau destabilizarea piețelor financiare. Soluția aleasă (25% + 10 ani/rentă) a fost inspirată de modele europene existente și a fost agreată în dialogul cu OCDE ca fiind adecvată contextului românesc  . Nu există însă o “directivă OCDE” care să fi impus anume cifrele 25% și 10 ani – acestea sunt rodul deciziei naționale informate de experiența altora.

De altfel, dacă ar fi fost o obligație uniformă OCDE, ne-am aștepta ca țări ca Marea Britanie, SUA sau Australia (membre OCDE) să fie forțate să aibă și ele limitări similare. În realitate, ele au politici mult mai liberale, permițând retrageri totale și neimpunând anuitatea. OCDE nu le sancționează pentru asta, ceea ce confirmă că nu este vorba de o cerință imperativă, ci de recomandări generale. De exemplu, OCDE subliniază în rapoartele sale că un risc al retragerilor integrale este ca oamenii să rămână fără bani la bătrânețe și să devină poveri pentru sistemul public . Recomandarea implicită este ca statele să încurajeze fie cumpărarea de anuități, fie retrageri programate pe durată lungă, eventual combinat cu o mică sumă forfetară pentru nevoi imediate . Multe țări OCDE au urmat aceste recomandări (de aici și “media de 25%” menționată), însă altele au preferat să lase libertate totală indivizilor, bazându-se pe educație financiară și pe existența altor mecanisme de protecție (de exemplu, pensia socială universală în țări ca Noua Zeelandă sau pensionarea flexibilă în SUA unde oricum securitatea socială publică e principala sursă de venit garantat pe viață).

În concluzie, retragerea parțială urmată de rentă este mai degrabă o recomandare de bună practică și o tendință în rândul multor țări, dar nu o obligație formală. România a îmbrățișat-o atât din motive interne, cât și pentru a se conforma așteptărilor OCDE și UE privind soliditatea sistemului de pensii. Însă există și în OCDE modele alternative, la fel de acceptabile din perspectiva organizației, atâta timp cât fiecare țară își gestionează riscurile asociate.

Există alternative mai flexibile în alte țări?

Da, așa cum s-a detaliat, unele țări oferă participanților alternative mult mai flexibile la pensionare decât formula “25% + rentă 10 ani”. Iată câteva exemple notabile:

• Retragere forfetară integrală (100%): Cazul extrem de flexibil este întâlnit în țări precum SUA, Australia sau (mai nou) Marea Britanie, unde un participant poate efectiv să își retragă întreaga economisire privată odată ce atinge vârsta de pensionare, fără vreo constrângere legală de a lua anuitate. Desigur, există consecințe fiscale (impozit pe sume mari) și riscul de a rămâne fără bani, dar alegerea aparține individului. De exemplu, în UK după 2015: “ai libertate completă să scoți oricât de mult sau puțin din fondul de pensii DC, fără obligația de a cumpăra o anuitate” . Aceste țări combină libertatea cu consiliere – Marea Britanie oferă servicii de consultanță (Pension Wise) pentru a ajuta oamenii să nu ia decizii pripite, iar Australia se bazează pe faptul că cei care își epuizează superannuation-ul încă pot cădea la plasă schemei publice de Age Pension (care e însă mică și supusă testării mijloacelor).
• Plată eșalonată pe perioade mai scurte (de exemplu până la 60 luni): În țări ca Suedia (și parțial Norvegia înainte de reglementarea cu min.10 ani), legislația permite ca pensia privată complementară să fie încasată pe o durată aleasă de beneficiar, chiar și foarte scurtă. Cum menționam, mulți suedezi aleg 5 ani (60 luni) pentru plata pensiei ocupaționale  – ceea ce, practic, se apropie de ideea unei retrageri integrale întinse doar pe cinci ani. Și alte țări au permis în trecut perioade scurte: de pildă, înainte de 2014, România însăși prevedea opțiunea de retragere pe maximum 5 ani (60 luni) la Pilonul III; noua lege extinde la 10 ani pentru a crește siguranța pe termen lung . În Danemarca, schemele de pensii includ produse numite “10-årig ratepension” (pensii plătibile pe 10 ani) sau “yderligere opsparing” sub formă de sumă unică – deci danezii își pot structura economiile astfel încât o parte să fie luată ca lump sum la pensionare, o parte ca pensie pe 10 ani și o parte ca rentă viageră, în funcție de preferințe. Cu toate acestea, Danemarca a limitat dimensiunea conturilor de kapitalpension (lump sum) prin taxe, tocmai pentru a încuraja mai mult componenta de rentă.
• Opțiuni personalizate și combinații: În unele jurisdicții există o paletă largă de alegeri la pensionare. De exemplu, Canada (pentru economiile în planuri de pensii ocupaționale tip DC) permite fie transformarea contului într-un Life Income Fund din care titularul face retrageri anuale cu un minim și maxim impus (asigurând durabilitatea pe termen lung), fie cumpărarea unei anuități, fie – dacă regulile provinciale permit – retragerea unor sume forfetare (mai ales dacă sunt mici sau dacă titularul ajunge la o vârstă foarte înaintată, ex. 90 ani, când poate scoate tot ce a rămas ). Japonia a introdus recent opțiuni de lump-sum la unele scheme de corporație, deși tradițional plățile erau pe viață. Olanda, cunoscută pentru accentul pe anuități, a decis să ofere din 2023 posibilitatea unui ”bedrag ineens” – retragere forfetară de 10% la momentul pensionării, pentru a da oamenilor flexibilitate (de exemplu, să-și achite din datorii sau să facă o achiziție importantă la începutul pensiei)  . Restul de 90% rămâne totuși sub formă de pensie pe viață, deci chiar și acest pas către flexibilitate e moderat. Însă faptul că Olanda – campioana pensiilor pe viață – a simțit nevoia să introducă opțiunea de lump sum ne arată că există o tendință globală de a acomoda într-o oarecare măsură dorința indivizilor de a dispune de o parte din bani cum doresc.

Pe scurt, alte țări au alternative mai flexibile decât modelul românesc recent adoptat. În special în spațiul anglo-saxon (SUA, UK, Australia, Canada) predomină filosofia ”banii tăi, alegerea ta”, oferind fiecarui participant control aproape deplin asupra modului de retragere a economiilor (cu avertismentele și responsabilitatea de rigoare). În Europa continentală, tendința a fost istoric opusă – anuitățile erau regula strictă –, dar și aici s-au deschis treptat portițe de flexibilitate: plăți forfetare parțiale (25-30% în multe țări), perioade fixe de retragere (5-10 ani în nordul Europei) sau posibilitatea combinării produselor. OCDE nu interzice aceste abordări diferite; dimpotrivă, le studiază pe toate și extrage lecții despre impactul lor. De exemplu, odată cu liberalizarea din UK, OCDE a urmărit efectele: s-a observat că foarte puțini pensionari au scos totul dintr-o dată (de teama taxelor și din precauție), însă mulți au scos acel 25% tax-free și apoi folosesc drawdown pe restul – deci nu a fost un dezastru, dar nici nu se știe încă pe termen lung câți vor rămâne fără bani înainte de finalul vieții.

În concluzie, România s-a aliniat unei direcții dominante în UE (limitarea retragerilor forfetare și asigurarea plăților pe termen lung), influențată fiind de discuțiile cu OCDE și Comisia Europeană despre sustenabilitate și protecție socială. Retragerea parțială urmată de rentă nu este însă o cerință obligatorie “bătută în cuie” la nivel internațional, ci o opțiune de politică publică pe care majoritatea țărilor au îmbrățișat-o, în timp ce altele au ales căi mai liberalizate. Important este ca orice model adoptat să mențină echilibrul între flexibilitate pentru individ și siguranță financiară pe termen lung, fiecare țară calibrându-și acest echilibru în funcție de contextul său economic, social și cultural.