La 15 zile de la atacul asupra Cadastrului, România vede costul real al lipsei de reziliență digitală. Backup-ul devine o problemă de business

Adaugă-ne ca sursă preferată

Autor: Dragoș Călinescu, Solutions Architect la M247 Global

Atacul cibernetic care a paralizat infrastructura informatică a Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) continuă să producă efecte la 15 zile de la incident. Sistemele instituției nu sunt încă funcționale, iar activitatea unor categorii importante de utilizatori — de la notari și profesioniști din piața imobiliară până la cetățeni care au nevoie de servicii de cadastru — rămâne afectată.

ANCPI a precizat că deține copii de siguranță ale datelor, iar problema s-a mutat către procesul de restaurare a infrastructurii. Într-un astfel de scenariu, însă, existența unui backup nu reprezintă automat garanția unei reveniri rapide. Pentru organizațiile care gestionează volume mari de date și sisteme interconectate, restaurarea poate deveni o operațiune complexă, care poate dura zile sau chiar săptămâni.

Incidentul de la Cadastru apare într-un context în care instituțiile publice din România devin ținte tot mai vizibile pentru grupările ransomware. Un nou exemplu este atacul asupra Administrației Naționale a Penitenciarelor, care a dus la suspendarea mai multor servicii: telefonia pentru deținuți, programarea vizitelor, transferurile între penitenciare și site-ul instituției.

Mesajul transmis de aceste incidente este unul clar pentru administrație și mediul privat: securitatea cibernetică nu mai poate fi evaluată doar prin prisma protecției împotriva atacurilor, ci și prin capacitatea de recuperare după un incident major.

Nu există o arhitectură de securitate garantată 100%, indiferent cât de matură este o organizație sau cât de mult investește în protecție. Riscul unei breșe rămâne mereu prezent, iar întrebarea corectă pe care orice organizație ar trebui să și-o pună nu mai este dacă va fi atacată, ci cât de repede își poate reveni atunci când se întâmplă.

Backup-ul face diferența între o întrerupere temporară și o criză operațională

Experiența ultimilor ani arată că ransomware-ul nu mai înseamnă doar criptarea unor servere. Atacatorii urmăresc tot mai des să compromită și copiile de siguranță, eliminând una dintre principalele metode prin care victimele își pot recupera datele.

Un raport recent Sophos, „State of Ransomware 2026″, realizat pe baza răspunsurilor a 2.158 de directori IT și de securitate din organizații lovite de ransomware în ultimul an, oferă o imagine clară a acestei mize. Organizațiile care au reușit să își recupereze datele criptate din backup au ajuns la 66% dintre cazuri — cu 12 puncte procentuale mai mult față de anul anterior.

Ca efect direct, doar 48% dintre victimele cu date criptate au ajuns să plătească răscumpărarea, iar cererea mediană de ransom a scăzut la 698.000 de dolari, cu 65% mai puțin față de acum doi ani.

Concluzia este că un sistem de backup bine construit poate reduce semnificativ impactul financiar și operațional al unui atac. În același timp, atacatorii își adaptează metodele și încearcă tot mai frecvent să identifice și să distrugă copiile de rezervă.

Una dintre soluțiile utilizate pentru reducerea acestui risc este backup-ul imutabil — o copie a datelor scrisă în format WORM (write once, read many), care nu poate fi modificată, criptată sau ștearsă pe durata unei perioade de retenție prestabilite, indiferent de nivelul de acces obținut de un atacator în rețea.

Practic, chiar dacă infrastructura principală este compromisă, organizația păstrează o copie de date care poate fi folosită pentru revenirea la operațiuni.

Existența unui backup nu înseamnă automat restaurare rapidă

Cazul ANCPI evidențiază o diferență esențială în strategiile moderne de continuitate: între a avea backup și a putea restaura rapid.

Pentru o organizație mică, restaurarea câtorva sute de gigabytes de date poate dura câteva ore. Pentru o instituție publică de dimensiunea ANCPI, care gestionează volume mari de informații critice distribuite pe mai multe sisteme, procesul devine o provocare operațională complexă.

De aceea, strategiile mature de protecție a datelor sunt construite în jurul unor obiective clare: RTO (Recovery Time Objective) — timpul maxim acceptabil de nefuncționare — și RPO (Recovery Point Objective) — volumul maxim de date pe care organizația își permite să îl piardă.

Fără obiective definite și fără teste periodice de restaurare, un plan de backup rămâne doar o măsură teoretică, nu o garanție de continuitate.

Diferența dintre o organizație care își revine în câteva ore și una care rămâne blocată timp de săptămâni nu ține neapărat de faptul că are sau nu backup, ci de cât de bine este proiectată întreaga strategie de recuperare — de la izolarea copiilor de date, până la testarea periodică a procesului de restaurare la scară reală.

Lecția pentru instituții și companii: reziliența trebuie construită înainte de atac

Un alt element care devine tot mai important în strategiile de continuitate este redundanța geografică. Păstrarea datelor și a copiilor de siguranță în locații fizic separate reduce riscul ca un incident local — fie un atac cibernetic, o defecțiune majoră sau un eveniment extern — să afecteze simultan atât sistemele active, cât și copiile de rezervă.

Pentru organizațiile care trebuie să respecte cerințe precum NIS2 sau DORA, separarea geografică a infrastructurii devine tot mai mult un criteriu de conformitate, nu doar o măsură suplimentară de protecție.

Cazul ANCPI rămâne în continuare în analiza autorităților, însă efectele sale transmit un mesaj important pentru întreaga economie: într-o lume în care atacurile cibernetice nu mai reprezintă o excepție, avantajul competitiv nu este doar capacitatea de a preveni un incident, ci viteza cu care o organizație poate reveni după acesta. Reziliența digitală nu se construiește în ziua atacului, ci este rezultatul unor investiții făcute din timp în infrastructură, procese de recuperare și strategii de continuitate.