Lipsa inovării, capcana economică a României. Suntem pe ultimul loc din UE la inovație

Adaugă-ne ca sursă preferată

O știre importantă de la mijlocul lunii iulie a circulat o zi, după care a fost acoperită de singurul subiect care mai contează din primăvară încoace, guvernul interimar și negocierile care nu se mai încheie. Este vorba despre ediția 2026 a European Innovation Scoreboard, realizat de Comisia Europeană, unde România se clasează, din nou, pe locul 27 din 27.

Vorbim despre digitalizare și competitivitate de pe ultimul loc

Poziția de cel mai slab inovator din Uniune nu s-a schimbat de mai bine de un deceniu. Am fost ultimii în 2016, ultimii în 2020, ultimii în 2025 și ultimii acum, deși între timp s-au schimbat guverne, cicluri electorale și chiar metodologia clasamentului.

Imaginea devine mai clară dacă ne uităm la indicatorii care construiesc acest clasament. Suntem pe ultimul loc din Uniune la capitolul resurse umane, adică la ponderea tinerilor cu studii superioare, la numărul de doctorate noi și la participarea adulților la formare continuă, tot ultimii la competențe digitale peste nivelul de bază, cu 26% din media europeană, și ultimii la investițiile firmelor în inovare, cu 13,3%. Aproape trei sferturi dintre companiile românești, 72,8%, nu inovează în niciun fel, față de 31% media europeană. În schimb, stăm bine la exporturile de produse de înaltă tehnologie, unde ocupăm locul șase. Cu alte cuvinte, exportăm tehnologie pe care, în bună parte, nu o deținem.

Nu pentru că nu s-ar proiecta nimic aici, spre exemplu, Renault Technologie Roumanie lucrează cu aproape 1500 de angajați, iar centrele Bosch de la Cluj și Continental de la Sibiu fac inginerie propriu-zisă, formând o generație întreagă de specialiști. Ce lipsește este stratul următor, cel care ține exclusiv de noi, și anume firme românești care să dezvolte produse proprii, cu brevete și mărci proprii, precum și o finanțare publică a cercetării care să le sprijine.

Cât alocă România pentru cercetare

Explicația nu ține doar de cultura antreprenorială sau de școală, ci și de o alocare bugetară asumată an de an. În 2024, cheltuielile totale (publice și private) de cercetare-dezvoltare ale României au reprezentat 0,46% din PIB, potrivit INS, față de o medie europeană de 2,2% și de o țintă asumată de 3%.

Partea cheltuielilor publice este și mai elocventă. În 2025, statul a alocat 0,09% din PIB pentru cercetare, fiind singurul stat membru sub pragul de 0,1%, adică 18,8 euro pe locuitor, față de o medie europeană de 288,9 euro. În 2015 alocam 20,8 euro pe locuitor, ceea ce ne transformă în singura țară din Uniune care și-a redus, în zece ani, finanțarea publică a cercetării. Subfinanțarea nu este nici recentă, nici accidentală; pragul de 1% din PIB din surse publice figurează în legislație din 2002, cu termen de atingere în 2020. Acest termen a fost depășit fără ca vreun guvern să se apropie de el, ținta a fost mutată de atunci spre 2030, iar cel mai bun an al cercetării românești rămâne 2008, cu 0,55% din PIB (finanțarea totală).

Ce se întâmplă când se oprește consumul și nu ai ce pune în loc

Toate acestea au fost ignorate cât timp economia creștea din consum. Anul acesta nu mai crește. Comisia Europeană a redus prognoza pentru 2026 la 0,1%, invocând tocmai epuizarea motorului principal, iar vânzările din comerțul cu amănuntul au scăzut cu 5,3% în primele cinci luni, a zecea lună consecutivă de declin. La aceasta se adaugă o inflație care a depășit 10% în primăvară, un deficit bugetar de 6,2% din PIB și o datorie publică ce urcă spre 63% din PIB în 2027.

Merită văzut și cât a produs efectiv acest model cât timp a funcționat. Mecanismul este simplu: statul creștea salariile și pensiile din împrumuturi (pe datorie), oamenii cheltuiau, economia creștea. O analiză a Comisiei Europene a urmărit însă unde ajung banii aceștia și a constatat că aproximativ o treime din cumpărăturile gospodăriilor și aproape jumătate din investiții înseamnă bunuri produse în afara țării. O parte importantă din deficit a ajuns, prin urmare, în economiile altor state, iar efectul rămas aici, local, a fost mai mic decât sugerau ratele de creștere.

Ce punem în locul acestui model este singura întrebare care contează acum, iar răspunsul aproape unanim al economiștilor serioși este clar: trecerea de la o economie de consum și de import la una de producție cu valoare adăugată mare. Pe măsură ce venitul pe cap de locuitor s-a apropiat de media europeană, salariile au crescut și ele, iar diferența de cost care a atras investițiile străine se reduce constant. Atractivitatea externă a unor produse/servicii cu valoare adăugată mai mare necesită însă tehnologii proprii, iar acestea se bazează pe cercetare, adică exact pe investițiile pe care această țară le-a neglijat decenii.

Cel mai rapid câștig ar veni din productivitate, fiindcă nu cere industrii noi, ci adopția de tehnologie în firmele existente. Banca Mondială estima în martie 2026 o creștere posibilă de 10 până la 15% prin adoptarea tehnologiilor digitale, în timp ce ANIS vorbește de 14 până la 16 miliarde de euro anual, circa 5% din PIB. Numai că, spre exemplu, în 2025 doar 5,2% dintre firmele românești foloseau instrumente de inteligență artificială, ultimul loc din Uniune, față de 20%, media europeană.

Doar că soluția necesită exact ceea ce ne lipsește. Ca să creștem productivitatea prin tehnologie, avem nevoie de oameni cu competențe digitale, unde suntem ultimii, de firme dispuse să investească în inovare, unde suntem tot ultimii, și de un sistem de cercetare funcțional, care actualmente este fragmentat, subfinanțat și necompetitiv.

Situația în care ne aflăm nu ține, așadar, de conjunctură sau de ghinion, ci de decizii bugetare luate în același mod de guverne de toate culorile. Instabilitatea de acum agravează situația, dar nu o explică, pentru că alocarea publică pentru cercetare era la fel de mică și în anii cu majorități parlamentare confortabile. Un sistem de cercetare nu se construiește în doi ani, ci într-un deceniu, iar deceniul acesta l-am petrecut mergând în sens invers. Singura consolare este că, dintre cele șapte direcții de reformă propuse în primăvară de Banca Mondială, aproape jumătate țin de coordonare instituțională, de bugetare multianuală și de reglementare, nu neapărat de bani în plus. Reforme se pot face deci și cu un buget mic, cu condiția să existe direcție și decizie. Deocamdată nu avem așa ceva, iar faptul că raportul din iulie al Comisiei Europene a trecut aproape neobservat spune, în fond, la fel de mult ca și scorul României la capitolul inovare.

Victor Iancu este consultant internațional de strategie și transformare de business, fost Partener EY-Parthenon și KPMG, doctor în economie.