Vicepremierul și prețul compromisului din 2008

Într-o țară în care miniștrii vin și pleacă mai repede decât mașinile de pe ruta București – Predeal, un nou episod de criză guvernamentală abia mai ridică sprâncene.

Scandalul din jurul vicepremierului Oana Gheorghiu readuce în atenție o întrebare ignorată prea mult timp: de ce avem, de fapt, vicepremieri? Puțini își mai amintesc că această funcție nici măcar nu exista în arhitectura guvernamentală până în 2008. Și mai puțini știu că, din punct de vedere constituțional, ea nu are o bază solidă.

Constituția României, în articolul 102, e cât se poate de clară: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică.”

Simplu. Curat. Scurt. Fără „vicepremieri”. Fără „miniștri de stat”. Fără „miniștri delegați”. Toate acestea au apărut mai târziu, ca niște apendice politice, adăugate de fiecare guvern care a simțit nevoia să mai împartă niște scaune.

Și totuși, printr-o acrobație administrativă, clasa politică a decis la un moment dat că „alți membri” poate însemna… orice. Așa a apărut în 2008 funcția de viceprim-ministru – nu printr-o revizuire constituțională, nu printr-un vot popular, ci printr-o ordonanță de urgență (nr. 221/2008, ulterior preluată în legislația ulterioară și apoi consacrată în Codul administrativ). Adică exact acel instrument gândit pentru situații excepționale  și folosit în România, aproape poetic, pentru împărțirea scaunelor între partide.

Dacă cineva ar fi vrut, atunci, să oprească derapajul, Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi putut ataca ordonanța la Curtea Constituțională, a priori. Avea temei, avea motivație, avea chiar și obligația morală de a păstra arhitectura constituțională a executivului neatinsă. Dar n-a făcut-o. Poate pentru că părea un detaliu. Poate pentru că, la vremea respectivă, toată lumea era prea ocupată cu „stabilitatea”.

Când Oana Gheorghiu, vicepremier într-o funcție inventată, devine subiectul unui conflict juridic de proporții, ne prefacem mirați că se ajunge la o plângere penală formulată de magistrați împotriva unui membru al guvernului. Dar absurdul nu e în plângere. Absurdul e în premisa pe care am acceptat-o acum 17 ani: aceea că putem adăuga funcții neconstituționale după bunul plac, pentru că „așa se face politica”.

Politica românească a fost mereu un laborator de compromisuri. Unele mici, altele periculoase. Când închizi ochii o dată, de obicei trebuie să-i închizi și a doua oară, și a treia. Asta, până când te trezești într-o situație în care nimeni nu mai știe exact cine are autoritate, cine răspunde și cine doar stă pe scaun.

În realitate, vicepremierul nu are o definiție clară nici măcar în legea care l-a inventat. În prezent, Codul administrativ spune, sec: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi…” Dar nu spune ce fac ei, care e competența lor, sau în baza cărei necesități constituționale există. O simplă formulă politică pentru echilibrarea orgoliilor din coaliții, transformată într-o practică instituțională. Pe scurt: clientelism cu diplomă de stat.

Asta e esența problemei: în România, chiar și încălcările constituționale se fac cu aer de normalitate, prin acte normative cu parafă și antet. De aceea, scandalul Oanei Gheorghiu nu e despre o persoană. E despre o invenție legalizată, despre cum un articol din Constituție a fost reinterpretat până a devenit decorativ, despre cum puterea executivă s-a împărțit între prea mulți oameni care nu știm exact ce execută sau despre cum „coordonarea” a devenit pretext pentru „coabitare politică”.

Iar acum, când Parchetul pe lângă ICCJ se vede prins într-o situație juridică fără precedent – să evalueze o plângere venită din interiorul propriului sistem împotriva unui demnitar a cărui funcție nu ar fi trebuit să existe – nu putem decât să recunoaștem ironia amară: magistrații trăiesc consecințele propriului compromis din 2008. Două decenii de tăcere, de „lasă, merge și-așa” și de „e doar o funcție onorifică”. Numai că democrațiile nu se prăbușesc brusc. Se erodează încet, cu fiecare „onorific” introdus pe furiș.

Pentru că, într-o democrație, Constituția nu e un text opțional. E contractul de bază. Iar când accepți să-l încalci puțin, doar pentru că „așa se face politica” și „de ce să mă bag eu în ciorba lor”, mai ales atunci când aceeași clasă politică inventase și pentru magistrați propriile privilegii, nu faci decât să plantezi semințele propriului haos juridic de mai târziu.

Azi, scandalul Oanei Gheorghiu pare doar o știre din flux, dar în subtext e ecoul unei tăceri instituționale vechi de aproape două decenii. Iar România, stat de drept doar pe hârtie, plătește acum dobânda acelui moment în care nimeni n-a vrut să supere pe nimeni.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.