Cine l-ar fi putut salva pe domnul Lăzărescu? Răspunsul stă în prevenție și acces

Între timp, spitalele au rămas aceleași: clădiri impersonale și reci, cu lumini fluorescente, în care fiecare clipă înseamnă teama unei vești rele — și aceea smulsă cu greutate. Un film despre un bărbat singur, bolnav și plimbat între spitale a devenit, fără ca nimeni să decidă asta explicit, emblema unui sistem medical care nu știe să-și țină oamenii aproape de viață.

Povestea filmului a ajuns să fie percepută ca fiind banală: o suspiciune, un drum care nu se mai termină, o succesiune de uși, refuzuri, protocoale, oboseală instituțională. Ceea ce ar fi trebuit să fie îngrijire devine, treptat, evitare. Moartea domnului Lăzărescu a fost cândva o metaforă despre eșecul unui sistem, dar metaforele, la fel ca afecțiunea și durerea, au tendința să devină, cu timpul, comune. Astăzi nu mai este o poveste singulară. Este o statistică. O hartă a distanțelor imposibile dintre om și spital, dintre diagnostic și tratament, dintre întrebări și, uneori, sfârșit.

Cum primim răspuns la întrebările noastre?

Mai devreme sau mai târziu în viața noastră apare un moment în care fiecare devenim pacienți. Încercăm atunci să unim frânturile de informație pentru a reuși să înțelegem „ce se întâmplă” cu noi. Din păcate, sistemul medical nu ne vine în întâmpinare. Un salon aglomerat, un pat impersonal, încercând cu disperare mută să înțelegem, fără să primim un răspuns pe care să-l putem urmări până la capăt.

Ne imaginăm că medicina înseamnă explicații clare, dar realitatea devine confuză. Am încercat să negăm că vom ajunge în acest punct. În acel moment, totul se reduce la o singură întrebare: cum se poate ajunge la ajutor? În orașe, răspunsul este difuz. În sate, situația este dramatică. Dialogul medical se întrerupe exact acolo unde ar trebui să înceapă – dincolo de ușa medicului de familie, pe drumul spre specialist.

Distanța față de un spital nu se măsoară doar în kilometri, ci în zile pierdute, în lipsa banilor, în autobuzul care nu există, în ideea că „voi fi oprit în spital”, în rușine și îngrijorare sau, pur și simplu, în orarul imposibil de reconciliat cu munca din gospodărie. Întâlnirea cu specialistul nu se întâmplă atunci când boala abia începe, ci atunci când ea a devenit deja evidentă, zgomotoasă în consecințele ei: dureri, intervenții riscante, tratamente care cer bani și timp. Și, mai ales, suferință.

Pentru cine privește din exterior, pare neglijență personală; pentru cine locuiește la sat, este doar neșansa geografiei aplicată asupra corpului.

Dacă pacientul nu poate ajunge la spital, atunci spitalul trebuie să învețe să meargă la pacient

De-a lungul anilor am fost martorul multor suferințe ale unor oameni a căror singură „vină” este că sunt departe de un doctor. Și am văzut ce diferență esențială este ca doctorul să vină la ei, în sat. Am văzut acest drum al disperării: femei în bastoane care trăiesc, din cauza lipsurilor, cu „câte zile mi-o da Dumnezeu”, și bărbați care veneau la control doar când durerea nu mai putea fi negată. Într-un mod aproape ritualic, sistemul îi primește prea târziu — când boala nu mai are nevoie de diagnostic, ci doar de martori.

Discutând, de atât de mulți ani, despre piesele lipsă din sistemul medical, am ajuns la concluzia că trebuie să începem să le montăm chiar noi înșine. Oamenii nu ajung la doctor nu pentru că nu vor, ci pentru că traseul s-a complicat împotriva lor. La un punct, devine clar că a mai adăuga un raport, o diagnoză de sistem, nu mai schimbă nimic; lipsesc nu observațiile, ci gesturile.

Așa s-a născut ideea de a întoarce complet logica drumului: dacă pacientul nu poate ajunge la spital, atunci spitalul trebuie să învețe să meargă la pacient. Înghețarea se combate cu acțiuni, cu însoțire.

Cum facem concret acest lucru? În localitățile vizitate, de obicei în școala satului – care este liberă în weekend –, organizăm o „clinică medicală” în regim mobil. Este, mai exact, un adevărat spital ambulatoriu.

Ca orice „spital mare”, are o registratură. Pacientului i se fac analize medicale și un examen clinic general, pentru un diagnostic complet; i se oferă orientare ulterioară, cabinete cu medici specialiști și circuite medicale asistate, programări orare la cabinet. În final, eliberăm scrisori medicale pe baza dosarului electronic al pacienților noștri, pentru continuarea consulturilor sau intervențiilor.

Astfel, am reușit să construim toate procesele în jurul pacientului. Este și o reparație morală. Fiecare pacient trece prin analize, consultații, trimiteri, recomandări. Într-o lume ideală, toate acestea ar fi normale. În România rurală, ele sunt un miracol administrativ. La final, oamenii pleacă cu o scrisoare medicală și o direcție; dacă este necesar, cu o programare reală.

Diferența față de o secție clasică nu este de tehnologie, ci de grijă

Așa că am construit un circuit medical care pleacă de la pacient. Începem cu analizele medicale și un examen clinic general. Continuăm apoi cu screening-uri, diagnosticare cu ajutorul medicilor specialiști, follow-up și navigare medicală specializată a pacientului. Cu alte cuvinte, acest proiect funcționează ca un ambulatoriu mobil complet.

Oamenii sunt așteptați și cunoscuți pe nume, au programări la ore fixe, trasee medicale asistate, scrisori medicale redactate și încărcate în dosarul electronic al pacientului, pentru a putea fi folosite mai departe, în alte spitale. Diferența față de o secție clasică nu este de tehnologie, ci de grijă: acolo, pentru noi, omul-pacient nu rămâne singur pe acest drum medical.

Apoi, acest „pod de navigare” este continuat cu indicații și îndrumarea pacienților depistați cu probleme de sănătate către alte centre medicale. Oferim inclusiv programări și contacte la mai multe centre mari specializate, dacă este nevoie. Acestea pot prelua cazul de la noi, iar noi încercăm ca pacientul să nu plătească aceste servicii. De cele mai multe ori reușim să facem acest lucru fie gratuit, la spitalele de stat, fie în mediul privat.

Anul viitor vrem să ajungem la încă șapte mii de persoane din mediul rural, cărora le vom acorda gratuit serviciile Medcorp. Știm că șapte mii de oameni nu vor rescrie istoria unui film. Dar pot schimba cursul propriilor destine și al celor din jurul lor – bunici, părinți, copii, nepoți, vecini, prieteni.

Nimeni dintre ei nu ar trebui să mai repete, în România rurală, traseul domnului Lăzărescu. Poate fi puțin raportat la harta întreagă a sărăciei și îmbolnăvirii. Dar fiecare diagnostic pus la timp e o formă de recuperare a demnității oamenilor uitați. Poate nu pentru reparația imposibilă a trecutului, dar măcar pentru inacțiunea și tăcerea cu care s-a privit.