CJUE: Directiva privind clauzele abuzive nu se aplică clauzei contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale

În anul 2006, NG şi OH au încheiat un contract de credit cu Banca Transilvania, prin care banca le împrumuta suma de 90.000 lei româneşti (aproximativ 18.930 euro). În anul 2008, aceştia au încheiat un alt contract de credit în franci elveţieni, destinat refinanţării contractului iniţial. Ca urmare a puternicei devalorizări a leului românesc, suma care trebuia rambursată aproape s-a dublat în anii următori, scrie Agerpres.

La 23 martie 2017, NG şi OH au introdus o acţiune la Tribunalul Specializat Cluj (România) prin care solicitau constatarea caracterului abuziv al unei părţi a contractului de refinanţare, care, deşi stipula că plata trebuia efectuată în moneda în care fusese acordat creditul, prevedea că împrumutaţii puteau solicita băncii conversia monedei creditului într-o altă monedă, fără ca banca să fie obligată să accepte. Se preciza de asemenea că banca era mandatată de către împrumutat să stingă obligaţiile de plată scadente utilizând propriul curs de schimb.

NG şi OH susţineau, de asemenea, că Banca Transilvania nu îşi îndeplinise obligaţia de informare, întrucât nu îi avertizase, cu ocazia negocierii şi a încheierii contractului, cu privire la riscul pe care îl implica conversia monedei contractului iniţial într-o monedă străină. În plus, clauza privind rambursarea în monedă străină ar crea, în opinia acestora, un dezechilibru în defavoarea lor, întrucât ei erau singurii care trebuiau să suporte riscul de schimb valutar.

Acesta este contextul în care Curtea de Apel Cluj (România) solicită Curţii de Justiţie să stabilească, în primul rând, dacă Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În al doilea rând, această instanţă întreabă Curtea care sunt consecinţele pe care o instanţă naţională trebuie să le deducă, dacă este cazul, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze referitoare la riscul de schimb valutar.

Prin hotărârea sa de joi, Curtea aminteşte, mai întâi, că această directivă nu se aplică dacă sunt îndeplinite două condiţii: pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă şi, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie. Această excludere se justifică prin faptul că este, în principiu, legitim să se prezume că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la numite contracte.

Pentru a stabili dacă condiţiile excluderii sunt îndeplinite, Curtea aminteşte că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală respectivă reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În ceea ce priveşte prima condiţie, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute de directivă.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, Curtea arată că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” acoperă şi normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi dispoziţiile supletive. În această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă. Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate de directiva în cauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Curtea concluzionează că Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu se aplică unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.