Despre Justiție, fără patimă (IV). Când penalul domină sistemul

Un sistem de justiție sănătos nu este definit de numărul de dosare penale pe care le produce, ci de gradul de siguranță juridică pe care îl oferă cetățeanului. Or, atunci când penalul devine măsura tuturor lucrurilor, justiția încetează să mai fie un serviciu public și începe să funcționeze ca un mecanism de validare internă a propriei activități.

Codul de procedură penală este clar. Articolul 29 definește participanții la procesul penal: organele judiciare, părțile, subiecții procesuali principali și ceilalți participanți. Pe hârtie, arhitectura este echilibrată. În practică, nu toți participanții sunt tratați ca fiind egali. Unii sunt percepuți ca purtători ai interesului public. Alții, ca simple variabile procedurale.

Procurorii și judecătorii ocupă centrul de greutate al sistemului. Avocatul există aproape formal ca garant al dreptului la apărare, fiind adesea marginalizat cultural și instituțional. Această marginalizare nu derivă din lege, ci dintr-o cultură antedecembristă care confundă eficiența cu accelerarea și autoritatea cu concentrarea de putere.

Deși Constituția îi plasează pe judecători și procurori sub aceeași titulatură de „magistrați”, funcțiile lor sunt radical diferite. Procurorul acuză, construiește o teză și urmărește confirmarea ei. Judecătorul trebuie să filtreze, să infirme și să decidă. Tratarea lor ca expresii ale aceleiași profesii, încă din faza de formare inițială, a contribuit la formarea unei culturi profesionale comune, în care logica acuzării tinde să devină dominantă.

Fără o separare reală și timpurie a formării profesionale, nu putem vorbi despre echilibru între acuzare și apărare. Putem vorbi doar despre un sistem în care confirmarea activității procurorului pare să fie percepută, implicit, ca un indicator de performanță.

Această confuzie este consolidată prin Consiliul Superior al Magistraturii. Deși organizat pe secții distincte, judecători și procurori, CSM funcționează ca un centru comun de decizie, în care puterea este concentrată, iar mecanismele de contestare sunt limitate.

Comunicatele contradictorii recente dintre secția pentru judecători și cea pentru procurori nu sunt episoade izolate. Ele reflectă tensiuni structurale gestionate într-un cadru care nu le rezolvă, ci le administrează. Un sistem care se evaluează aproape exclusiv din interior riscă să devină autoreferențial și opac.

Inspecția Judiciară, parte a acestui mecanism de autoreglare, este percepută tot mai des ca un instrument de disciplinare, mai degrabă decât ca un corector al disfuncțiilor sistemice. În lipsa unui control real, cercurile de decizie tind să se închidă, iar responsabilitatea să se dilueze.

Conviețuirea profesională dintre judecători și procurori este considerată firească. În schimb, simpla apropiere între un magistrat și un avocat este privită ca un potențial scandal. S-a instalat o formă de suspiciune instituțională disproporționată: neutralitatea este suspectată doar atunci când intră în contact cu apărarea, nu cu acuzarea. Această inversare de percepție spune mult despre dezechilibrul cultural al sistemului.

Efectele sunt vizibile. Rechizitoriul ajunge să fie tratat ca o ante-sentință, iar judecătorul care îl infirmă devine o excepție incomodă. Ideea că rechizitoriul nu este sentință, ci doar o teză supusă controlului judiciar, este teoretic acceptată, dar practic contestată.

În toată această arhitectură, cetățeanul lipsește din reformă. Accesul real la justiție, durata proceselor, previzibilitatea soluțiilor și respectarea efectivă a dreptului la un proces echitabil rămân teme secundare. Justiția este reformată pentru sine, nu pentru cei care depind de ea.

Un sistem dominat de penal, concentrat pe propria validare și lipsit de contraponderi externe nu devine mai puternic. Devine mai închis. Iar un sistem închis nu oferă siguranță juridică, ci incertitudine.

Reforma justiției nu poate începe și nici nu se poate opri la penal. Atât timp cât această ramură continuă să dicteze arhitectura întregului sistem, echilibrul va rămâne o promisiune, nu o realitate.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.