România și drumul spre statul de drept: un secol de excepții și privilegii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Când vorbim despre justiție în România, nu vorbim doar despre instanțe, coduri sau instituții. Vorbim despre un bun comun fragil: încrederea. Încrederea că legea ne aparține tuturor, nu doar unora. Încrederea că statul de drept e real, nu doar o promisiune.

La mai bine de o sută de ani de la 1918, România trăiește un paradox: are, în același timp, cea mai contestată și cea mai matură justiție din istoria sa. Avem judecători specializați, procurori care înțeleg criminalitatea economică, litigii complexe și un drept al afacerilor care ține pasul cu economia globală. Și, totuși, societatea privește justiția cu un scepticism încăpățânat. O presiune publică constantă. Așteptări uriașe, pe măsura unei Românii care a învățat să ceară, nu să accepte.

Privind înapoi, evoluția justiției nu arată ca o linie dreaptă, ci ca un drum reparat în permanență. În 1918, statul de drept era o ambiție. România Mare a unit provincii cu legi diferite, instituții fragile și tradiții juridice incompatibile. N-am pornit de la putere; am pornit de la lipsă.

Comunismul a rupt firava construcție începută. Justiția n-a căutat adevărul, ci obediența. Procesele au devenit ritualuri politice, iar Securitatea controla anchete, cariere, uneori chiar sentințe. A fost epoca în care legea a protejat regimul, nu oamenii. Iar această fractură morală încă ne urmărește.

După 1989, am primit o șansă rară: să reconstruim. Dar începutul a fost ezitant. Instabilitatea legislativă, corupția endemică și opacitatea anilor ’90 au erodat chiar și speranța. Abia presiunea aderării la Uniunea Europeană a schimbat viteza. Coduri noi. Instituții noi. Standardele statului de drept au încetat să fie o opțiune și au devenit o obligație. Atunci anticorupția a prins contur, iar justiția și-a recăpătat curajul. Atunci a devenit limpede că regulile nu se fac pentru politicieni, ci pentru oameni.

Astăzi, după un secol de ajustări, forța puterii judecătorești este mai mare ca oricând, dar este și mai expusă contestărilor decât a fost vreodată. Încrederea în statul de drept scade. Tensiunile dintre puterile statului cresc. Drepturile și libertățile fundamentale – pilonul oricărei democrații – sunt tratate adesea ca o anexă la discursul politic și juridic, nu ca temelia lui. Se adâncește distanța dintre politicieni, oamenii legii și cetățeni. Dintre normă și percepție.

Iar cel mai mare risc nu vine dintr-o lege proastă sau o instituție slabă, ci din oboseala oamenilor: de a spera, de a mai crede că schimbarea se poate face altfel decât prin scandal, retragere sau neîncredere, de a privi neputincioși cum se adâncesc inechitățile.

De 1 Decembrie, poate că adevărata întrebare nu este doar cine am fost, ci cine vrem să fim. România se unește cu ea însăși abia atunci când legea este respectată, nu doar invocată. Statul de drept nu e o aniversare, ci o responsabilitate zilnică. Iar cei care îl servesc – judecători, procurori, avocați, legiuitori – trebuie să-și reamintească misiunea fundamentală: apărarea drepturilor și libertăților fiecărui cetățean.

România a recuperat enorm – dar drumul nu s-a încheiat.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.