Decizia CJUE care ar putea salva debitorii executaţi silit de către bănci

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat, în 17 iulie, în cauza C-169/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de o instanţă spaniolă în aprilie 2014, în procedura dintre doi cetăţeni spanioli, Juan Carlos Sánchez Morcillo şi María del Carmen Abril García, şi Banco Bilbao Vizcaya Argentaria. Acţiunea a fost judecată cu celeritate de către Curte şi a fost tradusă imediat în limbile franceză, spaniolă şi română.

CJUE a fost chemată se se pronunţe pe aplicarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii în raport cu referinţele din dreptul civil la executarea silită.

Aceasta a hotărât că dreptul naţional trebuie să prevadă dreptul debitorilor de a ataca cu apel deciziile instanţei de fond prin care este respinsă opoziţia la executarea silită, atunci când în contractul de credit este posibil să existe clauze abuzive, al căror „cost” ar putea modifica suma şi, implicit, temeiul în care debitorii sunt executaţi. Despre implicaţiile asupra debitorilor români vom discuta mai jos. Pentru început să vedem ce a judecat Curtea de la Bruxelles.

Speţa trimisă la CJUE

Potrivit descrierii de pe site-ul CJUE, cei doi debitori au luat un credit de la Banco Bilbao în 9 iunie 2003, de 300.500 de euro, cu o garanție ipotecară asupra locuinței acestora. Rambursarea creditului urma să se facă până la 30 iunie 2028, fiind eșalonată în 360 de rate lunare. În ipoteza în care debitorii nu îşi mai plăteau creditul, Banco Bilbao era autorizată să solicite rambursarea anticipată a împrumutului. O clauză din contract stabilea nivelul dobânzii moratorii la 19% pe an, nivelul dobânzii legale în Spania fiind, în perioada vizată de litigiul principal, de 4% pe an.

Pentru că debitorii nu şi-au mai plătit ratele lunare, Banco Bilbao a solicitat, la 15 aprilie 2011, plata totalității împrumutului, însoțită de dobânzile ordinare și de întârziere, precum și vânzarea silită a bunului imobil ipotecat în favoarea sa.

În urma deschiderii procedurii de executare a ipotecii, reclamanții din litigiul principal au formulat o opoziție la aceasta, care a fost respinsă prin decizia din 19 iunie 2013 a Juzgado de Primera Instancia numărul 3 din Castellón (instanța de prim grad nr. 3 din Castellón, Spania). Reclamanții din acțiunea principală au declarat apel împotriva acestei decizii, care, fiind declarat admisibil, a fost trimis în fața Audiencia Provincial de Castellón (Curtea provincială din Castellón).

Drepturile consumatorilor în faţa băncii

Instanța de trimitere arată că, deși procedura civilă spaniolă permite atacarea cu apel a deciziei care, prin admiterea opoziției formulate de un debitor, pune capăt procedurii de executare ipotecară, aceasta nu permite în schimb debitorului a cărui opoziție a fost respinsă să atace cu apel hotărârea instanței de prim grad prin care a fost dispusă continuarea procedurii de executare silită.

Instanța spaniolă are îndoieli cu privire la compatibilitatea acestei reglementări naționale cu obiectivul protecției consumatorilor urmărit de Directiva 93/13, precum și cu dreptul la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă. Această instanță precizează că deschiderea căii apelului pentru debitori s-ar putea dovedi cu atât mai importantă cu cât anumite clauze ale contractului de împrumut în discuție în litigiul principal ar putea fi considerate „abuzive” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

Curtea face referire la jurisprudenţa proprie prin care a considerat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei clauzelor abuzive şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 46, și Hotărârea Barclays Bank, EU:C:2014:279, punctul 34).

CJUE apreciază că pentru a pune în balanţă drepturile şi obligaţiile consumatorilor cu cele ale profesioniştilor, care totdeauna au o putere mai mare la încheierea şi executarea unui contract, atunci aplicarea Directivei 13/93 trebuie să se facă în tot dreptul naţional, inclusiv în ceea ce priveşte executarea silită.

Instanţa apreciază că şi în cazul executării silite, dacă se conferă creditorilor dreptului de a ataca cu apel o decizie a instanţei, atunci acelaşi drept ar trebui să revină şi debitorilor. Mai mult, spune Curtea, în cazul unei proceduri de executare ipotecară este interzis statelor membre să aibă reglementări prin care să nu permită instanţei de fond să suspende executarea atunci când este competentă să judece caracterul abuziv a unor clauze care reprezintă temeiul titlului executoriu.

Cum un titlu executoriu poate fi cuantificat în bani, mai ales în cazul creditelor ipotecare, atunci anumite dobânzi sau comisioane din contract care sunt întemeiate pe clauze abuzive ar putea modifica cuantumul pretenţiilor creditorului.

Legiuitorul spaniol a modificat Codul de procedură civilă, după hotărârea din Cauza Aziz, tocmai pentru a introduce dreptul de opoziţie la executare silită a debitorului atunci când este reclamată prezenţa unei clauze abuzive în contractul de credit care este titlul executoriu. (Despre implicaţiile Cauzei Aziz asupra contractelor de credit şi executării silite  puteţi citi mai multe în acest articol, semnat de Mihaela Mazilu-Babel).

Însă, mai spune legea spaniolă, dacă instanţa de fond admite contestaţia clientului, creditorul o poate ataca cu apel, dar dacă o respinge, debitorul nu are acelaşi drept.

„În plus, din dosarul prezentat Curții reiese că sistemul procedural spaniol în materie de executare ipotecară se caracterizează prin faptul că, din momentul în care procedura este inițiată, orice altă acțiune în justiție pe care consumatorul ar putea să o introducă, inclusiv în vederea contestării validității titlului executoriu, a exigibilității, a caracterului cert, al stingerii sau al cuantumului datoriei, face obiectul unei proceduri și al unei decizii independente, fără ca vreuna dintre acestea să poată avea ca efect suspendarea procedurii de executare în curs sau încetarea acesteia, cu excepția ipotezei reziduale în care consumatorul menționat a efectuat o înscriere preventivă a cererii de anulare a ipotecii înaintea efectuării notei marginale privind eliberarea certificatului de sarcini (a se vedea în acest sens Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctele 55-59)”, se arată în motivarea CJUE.

Astfel, spune Curtea, legislaţia naţională nu ar trebui să permită o astfel de discrepanţă între drepturile părţilor.

„În aceste condiții, trebuie să se constate că o procedură națională de executare ipotecară precum cea în discuție în litigiul principal este de natură să aducă atingere efectivității protecției consumatorului urmărite de Directiva 93/13 coroborată cu articolul 47 din cartă, întrucât acest regim procedural consolidează inegalitatea armelor între vânzători sau furnizori, în calitate de creditori urmăritori, pe de o parte, și consumatori, în calitate de debitori urmăriți, pe de altă parte, în exercitarea acțiunilor în justiție întemeiate pe drepturile conferite acestora din urmă de Directiva 93/13, cu atât mai mult cu cât modalitățile procedurale de punere în aplicare a acelorași acțiuni se dovedesc incomplete și insuficiente pentru a face să înceteze aplicarea unei clauze abuzive care figurează în actul autentic de constituire a ipotecii în temeiul căruia vânzătorul sau furnizorul declanșează executarea bunului imobil adus ca garanție.

În lumina ansamblului acestor considerații, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de executare silită precum cel în discuție în litigiul principal, care prevede că o procedură de executare ipotecară nu poate fi suspendată de instanța de fond, aceasta putând, în decizia sa finală, cel mult să acorde o indemnizație compensatorie pentru prejudiciul suferit de consumator, în măsura în care acesta din urmă, în calitate de debitor urmărit, nu poate ataca cu apel decizia prin care a fost respinsă opoziția sa împotriva acestei executări, în timp ce vânzătorul sau furnizorul, creditor urmăritor, poate exercita această cale de atac împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii sau prin care este declarată inaplicabilă o clauză abuzivă”, se arată în decizia Curţii.

Executarea silită în dreptul român

Problema cu executarea silită a imobilelor ipotecate este că procedura nu poate fi contestată de la început, ci numai după ce aceasta a început şi se află în desfăşurare, uneori cu producerea efectelor.

Potrivit dreptului român, debitorul nu poate contesta încuviinţarea executării silite atunci când există un titlu de executare, aşa cum sunt contractele de credit bancar.

„ART. 665
(6) Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată exclusiv numai cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la comunicare” – noul Cod de procedură civilă

Acesta poate iniţia o acţiune paralelă, în timpul executării silite, numită contestaţie. Contestaţia nu opreşte executarea silită de la sine. Suspendarea acesteia trebuie aprobată de judecător, dacă există motive temeinice. De asemenea, debitorul trebuie să depună şi o sumă consistentă pentru a obţine suspendarea.

„ART. 718
(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată.
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil valoarea obiectului contestaţiei, după cum urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.”

În dreptul spaniol au fost introduse prevederi speciale privind executarea bunurilor ipotecate, după ce CJUE s-a pronunţat anul trecut în Cauza Aziz, inclusiv în ceea ce priveşte întemeierea executării silite pe anumite clauze contractuale ce pot fi considerate abuzive. În România, în privinţa executării silite, noul Cod de procedură civilă nu face nicio referire la legea clauzelor abuzive (193/2000), care implementează Directiva 93/13.

Potrivit NPCC, în contestaţie „pot fi invocate şi alte motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui”. În cazul creditelor ipotecare, în cazul în care sunt invocate posibile clauze abuzive, litigiul este înscris în instanţă potrivit legii 193/2000, lucru ce necesită un proces separat.

Aşa cum ECONOMICA.NET a prezentat aici, debitorii nu sunt apăraţi de executarea silită nici măcar în timpul unui litigiu pe clauze abuzive. În cazul invocat, banca a declarat creanţa exigibilă chiar după ce prima instanţă s-a pronunţat în favoarea debitorilor şi a vândut creditul către o firmă de colectare creanţe, deţinută chiar de ea. Firma de colectare creanţe a declanţat apoi executarea silită, chiar dacă sumele datorate sunt cu mult sub ceea ce banca ar trebui să plătească debitorilor în urma banilor încasaţi din clauzele abuzive de dobândă, potrivit hotărârii ultimei instanţe, cea de apel. 

Hotărârea din cauza Sánchez Morcillo şi Abril García vs. Banco Bilbao ar putea da dreptul debitorilor români cu credite să atace cu apel încuviinţarea executării silite, judecătorii urmând să verifice dacă în contract există clauze abuzive.

S-ar evita astfel situaţiile în care debitorii care nu mai pot face faţă plăţii ratelor lunare, în parte şi datorită sumelor impuse prin diferite clauze neconforme, să fie executaţi silit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că deja „că pierderea domiciliului este o formă extremă de ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului”, în condiţiile în care aceasta se face în mod abuziv, aşa cum se poate vedea din acest caz.

Puteţi citi mai multe despre clauzele abuzive din contractele bancare aici.