Despre Justiție, fără patimă (I). Prescripția nu a eșuat, statul a întârziat

Valul de achitări a produs, previzibil, indignare publică. Pentru cei mai mulți dintre cei care privesc aceste cazuri din afara profesiilor juridice, concluzia este simplă: „scapă corupții”. Este o concluzie comodă, dar greșită. În cazul prescripției, justiția nu a făcut decât să aplice o regulă pe care statul însuși a acceptat-o și pe care a refuzat să o corecteze la timp.

Cauza rămâne însă mascată. Între efect și explicație se instalează o narațiune comodă, care mută responsabilitatea de la decizia politică și funcționarea sistemului penal către actul de judecată, singurul vizibil publicului larg. Or, cauza reală este mult mai incomodă: ani de inacțiune legislativă, deși avertismentele existau și erau clare.

Prescripția nu este o portiță procedurală și nici o invenție favorabilă inculpaților. Este o instituție de drept penal substanțial, comună sistemelor juridice mature, concepută ca un mecanism de disciplinare a statului. Statul primește puterea de a ancheta și de a pedepsi, dar primește și o limită de timp. Dacă nu acționează în acel interval, sancțiunea este juridică: își pierde dreptul de a mai trage la răspundere. Nu pentru că fapta ar dispărea, ci pentru că autoritatea a întârziat.

Această logică este greu de perceput din exterior. În spațiul public, prescripția devine vizibilă abia în faza cercetării judecătorești, când se pronunță o soluție. Ceea ce precede, urmărirea penală, rămâne, de regulă, în afara atenției. Rar se pune întrebarea esențială: de ce ajung fapte vechi de ani de zile să fie investigate atât de târziu, încât prescripția devine un risc previzibil, nu un accident.

Există, desigur, cauze obiective. Infracțiunile economice sunt complexe, iar frauda își dezvăluie uneori efectele cu întârziere. Dar acestea sunt excepții. Invocarea lor constantă ascunde o problemă mai profundă: lentoarea urmăririi penale și tratarea timpului ca pe o variabilă secundară. Când ancheta consumă ani fără o finalitate clară, prescripția nu mai surprinde pe nimeni.

Peste această vulnerabilitate structurală s-a suprapus un eșec politic clar. În 2018, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 297/2018, a constatat neconstituționalitatea soluției legislative privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Textul nu mai îndeplinea exigențele de claritate și previzibilitate. Mesajul era limpede: legea trebuie corectată. Parlamentul și Guvernul aveau obligația să intervină.

Nu au făcut-o.

Abia în 2022, prin Decizia CCR nr. 358/2022, Curtea a confirmat ceea ce devenise deja evident: în lipsa unei intervenții legislative, întreruperea prescripției nu mai poate opera. Nu pentru că judecătorii „au vrut”, ci pentru că legiuitorul a ales să nu decidă.

Instituția prescripției este adesea prezentată ca o portiță de scăpare. În realitate, ea este o sancțiune aplicată statului pentru că nu își exercită dreptul de a pedepsi într-un termen rezonabil. Prescripția nu protejează infractorul; limitează puterea statului. Este o regulă de disciplină instituțională.

Din păcate, dezbaterea publică s-a concentrat aproape exclusiv pe faza cercetării judecătorești, adică partea vizibilă, televizată, a procesului penal. Mult mai puțin se discută despre urmărirea penală, etapa nepublică, unde timpul se consumă adesea ani la rând. Aproape nimeni nu întreabă de ce sunt anchetate, la nesfârșit, fapte vechi de un deceniu.

De aceea, plasarea reflexă a vinovăției exclusiv asupra instanțelor este superficială. La fel de greșită este și tratarea cercetării judecătorești ca o simplă formalitate, inferioară ca importanță anchetei. În realitate, judecata este momentul de maximă exigență al procesului penal, locul unde probele sunt testate, nu presupuse. Este finalul, nu apendicele.

Achitările de astăzi nu sunt eșecul justiției. Sunt rezultatul unei decizii politice de a nu decide la timp. Între 2018 și 2022, atât legiuitorul în sens restrâns, cât și cel în sens larg au avut toate instrumentele necesare pentru a corecta legea. Au ales să nu o facă.

Prescripția nu a eșuat. A funcționat exact așa cum era prevăzut. Ceea ce a eșuat este capacitatea statului de a-și asuma responsabilitatea pentru propriile întârzieri și onestitatea de a recunoaște acest lucru.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale bnt attorneys in CEE, societatea bnt Gilescu Văleanu & Partners, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.