Guvernanța, piesa absentă din discuția reformei sistemului judiciar

Dacă te uiți la știri în ultima vreme, ai impresia că privești un meci de box unde arbitrii au început să se bată între ei, iar noi, cei care am plătit biletul, am fost scoși din sală.

Democrația noastră se sprijină pe trei piloni: Legislativul, Executivul și Justiția. Teoria spune că ei trebuie să se echilibreze reciproc. Dar realitatea pe care o trăim pare mai degrabă un conflict deschis, un „război al palatelor” unde Executivul și Justiția se privesc cu o suspiciune paralizantă. Și, în tot acest zgomot, se pierde cel mai important detaliu: cetățeanul.

De aceea, cred că este timpul să vorbim despre un concept care sună tehnic, dar care este, de fapt, profund democratic: guvernanța publică.

În contextul aderării României la OECD, standardele de guvernanță sunt tot mai invocate. În esență, ele definesc modul în care se exercită puterea în numele cetățeanului. Guvernanța publică presupune claritate a rolurilor, mecanisme reale de responsabilizare, transparență decizională și evaluare a performanței instituționale. Ele ne spun că o instituție nu există pentru a-și proteja privilegiile, ci pentru a livra un serviciu public eficient.

Iar când vorbim despre Puterea Judecătorească, acest principiu devine vital. Cum facem ca Justiția să fie exercitată cu adevărat în numele cetățeanului? Nu prin discursuri despre „independență” folosite ca scut împotriva oricărei critici, ci prin adoptarea unei arhitecturi a responsabilității și a realității economice.

Un exemplu relevant este discuția despre „normarea muncii”. Pe hârtie, ideea pare un instrument de eficientizare. În absența unei corelări cu resursele reale, inclusiv suplimentarea posturilor și investițiile în infrastructură, normarea riscă să devină un exercițiu formal. Nu poți crește output-ul fără a ajusta input-urile. În lipsa acestei corelații, presiunea suplimentară asupra magistraților și personalului auxiliar nu rezolvă problema duratei proceselor, ci poate amplifica riscul unor noi condamnări la CEDO pentru durata excesivă a proceselor. Într-un astfel de context, cetățeanul privește aceste măsuri nu ca pe o eficientizare, ci ca pe o formă de răzbunare instituțională pentru privilegiile pierdute.

Justiția nu poate fi o cetate închisă. Ea trebuie să fie o instituție care se raportează constant la beneficiarul ei final: omul care așteaptă dreptatea, nu cel care semnează statele de plată. Guvernanța publică ne învață că transparența, integritatea și, mai ales, claritatea rolurilor sunt singurele care pot dărâma zidurile acestei cetăți.

Dacă vrem o justiție modernă, trebuie să discutăm deschis despre arhitectura reformei. Cine stabilește prioritățile? Cum sunt distribuite responsabilitățile între Ministerul Justiției, CSM și celelalte instituții relevante? Cum măsurăm performanța sistemului fără a afecta independența decizională a judecătorului în cauzele concrete?

Leadership-ul sistemic nu poate fi improvizat și nici fragmentat. Reforma Justiției nu este doar o dezbatere despre competențe constituționale, ci despre design instituțional. Iar designul trebuie să respecte geometria statului: echilibru între puteri, cooperare loială și orientare către interesul public.

În final, întrebarea nu este cine câștigă disputa instituțională. Întrebarea este dacă sistemul, în ansamblul său, livrează ceea ce promite Constituția: o justiție eficientă, echitabilă și accesibilă.

Fără guvernanță publică – adică fără responsabilitate, claritate și evaluare – reforma rămâne un discurs. Cu guvernanță publică, ea poate deveni, în sfârșit, un proiect coerent de modernizare.

Victor Stănilă este avocat, Of Counsel în cadrul diviziei din România a rețelei internaționale Lynx Legal Gilescu Văleanu & Partenerii SPARL, doctorand în domeniul Managementului și cadru didactic asociat la Facultatea de Administrație și Management Public din cadrul Academiei de Studii Economice din București.